La sfârşitul Primului Război Mondial, locotenent-colonelul Ion Antonescu va face parte, ca expert militar, din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu. Acolo va susţine cu tărie pretenţiile teritoriale ale României, în special asupra Banatului, unde armata sârbilor trecuse dincolo de Jimbolia, pătrunzând adânc în Câmpia Banatului, revendicând acest teritoriu în baza unei hotărâri a Conferinței de pace care cerea să se asigure fiecărei capitale cel puțin 100 km până la graniță.
Trei ani îşi desfăşoară activitatea ca ataşat militar în Franţa, Marea Britanie şi Belgia. Ulterior este numit comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat major. Această perioadă (1933-1934) a reprezentat ultima etapă a carierei militare a celui care la 25 decembrie 1937 fusese avansat general de divizie. De aici încolo Ion Antonescu va păşi pe nisipurile mişcătoare ale politicii. La sfârşitul aceluiaşi an este numit ministru al Apărării în guvernul condus de Octavian Goga (Guvernul celor 44 de zile). Un incident cu regele Carol al II-lea va marca începutul carierei sale politice. Metresa acestuia, Elena Lupescu, dorea să fie avansaţi nişte colonei care făceau afaceri cu protejaţii săi. Antonescu refuzând, Carol al II-lea l-a invitat la o cină în patru, el cu soția și regele cu Elena Lupescu, oferindu-i acesteia prilejul să-l convingă, la care Antonescu a răspuns: „Eu nu stau la masă cu o curvă”. A doua zi și-a depus mandatul. Au urmat o serie de măsuri disciplinare, ce vor culmina în 1940 cu impunerea domiciliului forţat la Mănăstirea Bistriţa.
Criza politică provocată de pierderile teritoriale din vara anului 1940 îl va forţa pe Carol al II-lea să abdice, iar Antonescu, cu un rege Mihai considerat „necopt”, devine conducătorul Statului. Face guvern cu legionarii şi îi lasă să-şi facă de cap, nelegiuirile lor culminând cu masacrul de la Jilava din 26-27 noiembrie 1940, eveniment faţă de care Antonescu nu poate să-şi exonereze răspunderea. Lucru valabil şi pentru cele ce vor urma.
Urmează rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, eveniment ce pare regizat din umbră de însuşi Antonescu pentru a se descotorosi de legionari, nu însă fără urmări grave în special asupra populaţiei evreieşti, dar şi asupra armatei române care a intervenit (Divizia 3 Infanterie din Piteşti).
Aderarea la Pactul Tripartit, angajarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice, continuarea luptelor duse dincolo de Nistru sunt decizii politico-militare pe care majoritatea istoricilor le pun sub semnul întrebării.
De aici încolo, instaurând dictatura militară, suspendând Constituţia şi Parlamentul, Antonescu a făcut exact ce l-a tăiat capul, fără a mai avea o susţinere politică autentică. Adevărata faţă a „Câinelui roşu” o vom vedea în episodul următor…
(Va urma)
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu (I)
0 Comentarii