După bătălia de la Vaslui – Podul Înalt, la îndemnul lui Ștefan cel Mare, în Moldova s-a ținut post 45 de zile. După cum stăteau lucrurile înainte de bătălie, numai o minune de la Dumnezeu mai putea salva Moldova și ea s-a produs. Armata otomană era cea mai puternică din Europa la vremea respectivă. Ea echivala într-un fel, hai să zicem, cu armata americană de astăzi. Iar comandantul ei suprem, sultanul Mahomed al II-lea, era aureolat cu nimbul cuceririi Constantinopolului.
Dacă ne dorim a fi cât de cât serioși, trebuie să trecem peste clișeele pe care le mai folosesc unii profesori de clasa a VIII-a, cum că turcii erau ”câtă frunză și iarbă” și proști, în timp ce ai noștri erau puțini, dar viteji și, dacă se poate, deștepți. Având în vedere că majoritatea bătăliilor cu turcii le-am pierdut, ar fi bine să ne abținem. Toată lumea știe ce s-a întâmplat la Vaslui. Este cea mai categorică victorie a noastră împotriva turcilor. Cum poți spune că ai obținut o victorie când tu te retragi, cu alte cuvinte, când ai văzut că treaba e groasă, ai rupt-o la fugă?! Dar este și aceasta o formă de luptă… I se spune retragere strategică. În niciun caz victorie. Două exemple de mare notorietate: Rovine și Călugăreni.
Nu trebuie să cădem nici în extrema cealaltă: oștenii lui Ștefan erau luați de la coada vacii. Este un fals ordinar. Ei erau luptători adevărați, chiar și dacă ținem seama de faptul că trei sferturi din oastea de aproximativ 40.000 de ostași ce putea ridica Ștefan la război erau trupe de cavalerie, răzeși deprinși cu războiul la fel de bine ca și cu munca câmpului.
După victoria de la Vaslui, toată Europa a răsuflat ușurată. Nu mai conteneau laudele la adresa viteazului, dar și marelui strateg, cum este descris Ștefan cel Mare. Dar toate astea erau frecție la un picior de lemn. Ștefan cel Mare știa acest lucru și era convins că singurul ajutor nu putea veni decât de la Dumnezeu. Acesta a fost și rostul celor patruzeci și cinci de zile de post.
Vasluiul nu a făcut decât să întărâte fiara. Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, nu putea accepta un asemenea afront. Dacă la 1475 l-a trimis pe beilerbegul (guvernatorul Rumeliei) Soliman Hadâmbul, de data aceasta a amenințat că vine chiar el. Și s-a ținut de cuvânt. Cu o armata de două ori mai mare, aproximativ o sută cincizeci de mii de ostași. La care se adăugau aproximativ 30.000 de tătari și muntenii lui Laiotă Basarab (vreo 17.000). Mai întâi atacă tătarii pe la Nistru și Ștefan este nevoit să-și trimită o parte însemnată de răzeși să-și apere sălașele. Mai rămâne cu 15.000 oameni, din care 10.000 erau așa-numiți viteji despre care se spune că au luptat până la unul, după vechiul îndemn ”garda moare, dar nu se predă”. În rest, a fost o victorie ”a la Pirus”, pentru că Ștefan a rupt lupta și s-a retras.
De altfel, Ștefan, care era foarte pragmatic, era convins că bătălia era pierdută din start și a vrut de la început să ceară pace. O pace grea și înjositoare, dar altă alternativă nu exista.
Nu știm dacă Ștefan era un credincios format pe baza experienței, pentru că altfel se vede Dumnezeu de pe jilțul domnesc, sau dacă ungerea sa cu mir de către mitropolit îl transformase în asemenea măsură încât să se consulte în cele mai importante probleme ce vizau viitorul țării cu duhovnicul său, care nu era altul decât Daniil Sihastrul. Doar Letopisețele vorbesc despre această discuție ciudată. Ștefan i-a spus că vrea să încheie pace, dar Daniil Sihastrul a spus ”nu, mergi și luptă”. Nu știm cum s-a încheiat această discuție. După cum s-a văzut, Ștefan a făcut ascultare și a luptat. De aici încolo se înfiripă minunea. Matei Corvin îi trimite câteva mii de ostași, doar ca să se achite de datoria pe care o avea din tratatul de alianță semnat după bătălia de la Vaslui. Singurul principe creștin care întinsese o mână de ajutor ”Atletului lui Cristos”, cum îl denumise Papa, la strigătul său aproape disperat. Din păcate, ajutorul venea prea târziu; era tardiv și subdimensionat față de puhoiul turcesc.
Singurul care îl mai putea salva pe Ștefan era doar bunul Dumnezeu. Ceea ce urmează iese din sfera rațiunii umane: mai întâi cetățile – Neamțul, Suceava, Hotinul, Cetatea Albă și Chilia – nu pot fi cucerite de turci. Orice asemănare a acestora cu Constantinopolul cucerit de Mahomed al II-lea este o simplă glumă. Dar lovitura de grație a reprezentat-o izbucnirea ciumei. Pentru o asemenea aglomerare de oameni, izbucnirea ciumei este letală. Singura soluție în asemenea cazuri era dispersarea armatei în grupuri cât mai mici și împrăștierea ei rapidă pe suprafețe cât mai întinse Ceea ce s-a și întâmplat. Mahomed era de multă vreme întors la Istanbul…
Hristos a Înviat!
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Lada cu conserve
0 Comentarii