Istoria popoarelor este presărată cu nenumărate încercări grele, care sunt întipărite în mentalul colectiv ca momente de groază, exprimate prin zeci de mii de victime, oraşe rase de pe suprafaţa pământului, modificări sensibile în echilibrul demografic. Nici românii nu au fost feriţi de aşa ceva. Dimpotrivă, stând în calea migratorilor, n-au avut parte de o viaţă prea liniştită. Nici după ce migratorii au încetat să mai treacă nu au avut parte de linişte. Au urmat războaiele cu turcii, care nu au fost însă prea numeroase, dacă ţinem cont că este vorba de o perioadă de câteva secole. Însă şi atunci când nu erau războaie, românii se tăiau între ei. Sunt trecute oarecum sub tăcere luptele duse de Ştefan cel Mare cu Radu cel Frumos, care îi mai era şi rudă, se pare. Ulterior, după înfrângerea acestuia, i-a luat în captivitate familia, căsătorindu-se cu fiica sa. Apoi erau luptele fratricide dintre familiile de boieri, trădările fiind la ordinea zilei, încât abia mai pridideau turcii la Istanbul să primească plocoanele. Deviza era „care pe care”. Dacă erai slab, piereai. Vlad Ţepeş, după o lungă goană, a reuşit să prindă pe ruda sa, Dan al III-lea, la Rucăr. L-a pus să-şi sape groapa, i-a făcut slujba de înmormântare, după care i-a tăiat capul. Ştefan cel Mare şi-a început domnia cu o baie de sânge! A chemat toţi boierii la un ospăţ de împăciuire, măcelărind peste patruzeci de „trădători”. Ce subiecte pentru Antena 1 şi ProTV!
A urmat un şir lung de războaie între turci şi mai noii lor rivali în Balcani, austriecii şi ruşii, majoritatea purtate pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Ne punem problema că atunci românii trăiau în bordeie. Păi, în ce să trăiască? În vile? În primul rând, bordeiul era o locuinţă foarte ecologică, călduroasă iarna şi răcoroasă vara şi apoi era uşor de construit. Aşa că românii îl părăseau iute, fără prea multe remuşcări, fie că era potop, incendiu sau veneau turcii.
Apoi a fost celebra „ciumă a lui Caragea”, din 1813, luându-şi numele de la domnitorul fanariot ce cârmuia atunci Ţara Românească. Atunci ciuma a făcut ravagii, fiind comparabilă cu marea ciumă de la Londra din 1665. Căruţele cutreierau Bucureştiul, încărcând de-a valma morţii cu vii. Se pare că au pierit atunci în jur de 25-30.000 de oameni, la o populaţie de 80.000 cât avea Bucureştii la acea vreme. Ce subiecte pentru televiziunile noastre! Păcat că le-au ratat!
Ciuma a mai lovit, nu atât de crunt, în 1829. În 1831 a fost o epidemie de holeră.
Bucureştii au cunoscut şi alte nenorociri. O enumerare ar fi prea lungă: inundaţii, incendii, cutremure. Incendii au avut loc şi în 1804 şi 1847. Cel din urmă a fost şi cel mai devastator dintre toate. Au ars atunci 1.142 de prăvălii, 12 biserici şi mănăstiri, 10 hanuri şi 686 case de locuit.
În anul următor, 1848, şi Piteştiul a cunoscut un mare incendiu, arzând întreaga mahala a oraşului. Au ars atunci şi trei biserici: „Sfântul Nicolae”, „Sfântul Gheorghe” şi „Maica Precista”.
Au urmat cele două războaie mondiale, care au făcut să piară peste un milion de români.
Un cutremur devastator a fost în 1802, urmat apoi de cel din 1940, cu consecinţe mult mai grave. Cel mai cumplit cutremur a fost, desigur, cel din 1977 (cu magnitudine de 7,2 pe scara Richter), când au fost peste 1.500 de morţi şi 11.000 de răniţi. Au fost şi inundaţiile din anul 1970. Urmările lor, poate mai grave decât ale celor de acum, au fost trecute în mare parte sub tăcere de regimul comunist.
Ceea ce se întâmplă astăzi în modalitatea de reflectare a consecinţelor inundaţiilor în presa scrisă, în special la televiziune, mi se pare deja telenovelă. Goana după un senzaţional ieftin, de cele mai multe ori pentru a umfla nivelul de rating al postului TV şi, implicit, buzunarele cu bani în urma reclamelor, mi se pare imorală şi degradantă. Voi fi convins de contrariu când una din televiziuni va face o donaţie considerabilă în nume propriu pentru sinistraţi. N-o să vedeţi aşa ceva! Ei sunt doar o bună vacă de muls pentru cameramani. Iertaţi-mă, dar sesizez uneori în vocile reporterilor regretul că nu sunt consecinţe şi mai devastatoare. E adevărat că ei mai reuşesc să-i încalţe cu cizme pe politicieni, însă goana aceasta după rating nu-i a bună.
Îmi amintesc ce isterie a creat într-un oraş american celebrul regizor H.G. Wells când a transmis o piesă de teatru în care se vorbea despre invazia marţienilor atât de convingător încât a scos toată lumea pe străzi. Dacă stau mai bine să mă gândesc, în România, această isterie a început chiar în oraşul nostru, la Piteşti, când o ceată de cameramani şi reporteri, în faţa Primăriei, certau o nenorocită pentru că nu-şi mai dă odată foc, iritaţi că vor pierde o ocazie din care să scoată bani buni. Până la urmă, după multe insistenţe, femeia a făcut-o, decedând ulterior.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Alexandru Averescu – omul politic
0 Comentarii