Astăzi, fotbalistul Nicolae Dobrin ar fi împlinit 73 de ani. A fost unul dintre cei mai iubiţi jucători români, dribling-urile şi pasele sale culegând ropotele de aplauze ale suporterilor pe orice stadion.

Povestea lui Nicolae Dobrin a început pe 26 august 1947, în Piteştiul natal. Rămas de mic orfan de tată, îşi petrecea aproape tot timpul jucând fotbal cu prietenii, pe un maidan de pe malurile Argeşului, cunoscut sub numele de „Maracana“. A ajuns la Dinamo Piteşti printr-o întâmplare. În 1959, impresionaţi fiind de puştii care băteau mingea cât era ziua de lungă, titularii echipei fanion a oraşului, în frunte cu Florin Halagian, le-au acordat onoarea unei miuţe, de dragul distracţiei. Numai că puştanii lui Dobrin i-au bătut pe profesionişti cu 12-2, ascunzându-le pur şi simplu mingea. La 14 ani, „Gicu“ debuta deja în primul eşalon, într-un meci cu Ştiinţa Craiova. A ars etapele în continuare, iar la 17 ani juca prima sa partidă în tricoul echipei naţionale, contra reprezentativei RFG-ului. Adversar direct i-a fost Horst Szymaniak, un mijlocaş care participase la două Cupe Mondiale.

Nimic din asta nu l-a speriat pe Dobrin, care în primele minute i-a introdus nonşalant balonul printre picioare, ca unui vechi amic de pe maidan. În anii ce au urmat, „Prinţul din Trivale“ a condus Argeşul din succes în succes, ajutând echipa piteşteană să câştige primele şi singurele sale titluri din palmares, în 1972 şi 1979. Era vremea când refrenul „Ce ne facem, oameni buni, cu acest Dobrin, care ascunde mereu mingea de n-o mai găsim?“ se cânta pe toate stadioanele din ţară.

Nicolae Dobrin a fost ales de trei ori cel mai bun fotbalist al României, în anii 1966, 1967 şi 1971.

Dobrin s-a stins din viață pe 26 octombrie 2007, bolnav de cancer pulmonar. Cu puţin timp înainte să moară, „Gâscanul” i-a mărturisit soţiei sale: ” Gica, ce bine era dacă nu aş fi fumat. Aş fi scăpat de toate suferinţele şi de toate durerile astea!”.