La data de 13 iulie 1866, stil nou, a fost promulgată Constituţia României, alcătuită după modelul celei belgiene și rămasă în vigoare, cu unele mici revizuiri şi modificări, pînă în anul 1923.

    Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a  României  și a fost adoptată după modelul Constituției  Belgiei din 1831, la inițiativa domnitorului Carol I. Promulgarea acestei prime constituții a țării a constituit un semn clar de independență al țării sub conducerea principelui Carol I.

    Constituția din 1866 a fost cea mai longevivă constituție (1866-1923) și una dintre cele mai importante realizări ale regimului lui Carol I.

     Constituția din 1866 a transformat Romania în monarhie constituțională ereditară (în linie coborâtoare directă și legitimă a Măriei Sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor – Art. 82) și prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate conservatori).

    A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice.

A  fost considerată una din cele mai democratice constituții din Europa acelui timp.

Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constitutiei din 1923, dupa săvârșirea Marii Uniri.