Zoe Golescu, cunoscută și cu diminutivele Zinca sau Zoiţa s-a născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în 1792, la Craiova, ca fiică a lui Alexandru Farfara şi a Dumitranei Pârşcoveanu. Ea a devenit, la o vârstă foarte fragedă, numai de 13 ani, soţie şi, la 14 ani, mama primului copil al boierului Dinicu Golescu. În timpul căsătoriei sale cu vestitul călător şi iluminist român, Zoe va întemeia o familie numeroasă compusă din patru băieţi şi o fată, Ana (Leliţa) Golescu. Băieţii, Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru (Albul) vor reprezenta toţi elita de la 1848. Zoe Golescu a fost una dintre femeile culte şi extrem de agreabile din Bucureşti, bună cunoscătoare a limbii greceşti, în care a scris mai puţin şi, în special, a limbii franceze, în care era o excelentă epistolară, cu reale calităţi literare. Scrisorile sale către cei patru băieţi ai săi, toate în limba franceză, dincolo de conţinutul lor extrem de interesant, sunt bogat colorate stilistic şi puternic pătrunse de sentimentalism, dar de un sentimentalism puternic şi viguros.
A fost obligată de reprezentantul Rusiei să plece din capitală şi să rămână la moşia de la Goleşti
După căsătorie, Zoe a fost o apropiată a saloanelor bucureştene, pe această filieră parvenindu-i scrieri de factură revoluţionară publicate în Occident. Mutaţiile survenite în viaţa politică şi socială a spaţiului românesc în 1848 o determină pe Zoe Golescu să-şi probeze vederile liberale şi modernizatoare, aceasta susţinându-şi fiii în afirmarea idealurilor revoluţionare. După înfrângerea focarului din Ţara Românească, revoluţionarii au fost obligaţi la exil, astfel că doi dintre ei au ajuns la Semlin, iar ceilalţi au fost internaţi la Brussa. Scrisorile trimise acestora, redactate în limba franceză, dovedesc, pe lângă realul talent epistolar, şi cunoştinţe temeinice de istorie sau educaţie civică. Zoe Golescu însăşi a cunoscut vitregia exilului, întâi la Sibiu, apoi în Imperiul Otoman, unde a încercat să înduplece autorităţile otomane să-i elibereze fiii. La finele anului 1849 se va întoarce la Bucureşti cu încuviinţarea lui Omer Paşa. Profund dezamăgită de absenţa unui conflict ruso-turc, sperând astfel în intervenţionismul Marilor Puteri şi în sensibilizarea opiniei publice internaţionale faţă de cauza Principatelor, Zoe Golescu a fost obligată de reprezentantul Rusiei să plece din capitală şi să rămână la moşia de la Goleşti. Aici s-a preocupat de cultivarea ideilor despre modernizare şi înnoire, folosindu-se mai ales de redeschiderea „şcolii slobode obşteşti”, ctitorie a socrului său, banul Radu Golescu. Zoe Golescu a luptat pentru emanciparea socială şi intelectuală a populaţiei româneşti, indiferentă la preţul pe care l-a plătit pentru aceasta. Zoe Golescu a fost o figură feminină, cu o viaţă mai puţin dramatică decât alte figuri feminine ale istoriei, dar la fel de dârză în toată activitatea ei, însoţită de o mare dragoste pentru copii.
Corespondenţa din timpul revoluţiei paşoptiste
Depărtarea Zincăi Golescu de copiii săi se reflectă în corespondenţă. Exilaţii au ajuns, în 1849, la Semlin. „Ce vor deveni oare?, se întreaba neliniştită Zoe Golescu. Vor fi lăsaţi liberi?” Sau, poate, Rusia îi va cere Austriei care, «slabă cum e», îi va preda şi vor fi închişi într-o fortăreaţă? „Mămicuţa” ar vrea să împartă cu ei toate suferinţele care, oricâte ar fi, nu pot fi puse în cumpănă cu „mângâierea de a fi redat libertatea la două milioane de oameni… Da, bunii mei copii, vorbesc sigură de acest viitor ferice şi poate apropiat. Luaţi pildă pe mama voastră; vedeţi, ea rămâne tare în credinţă”. Dacă de la Semlin vor fi lăsaţi liberi să se ducă unde vor voi, Zoe Golescu doreşte ca aceştia să vină mai întâi la Sibiu, să o vadă, „care nu respiră decât pentru ei”. La ştirea că Ştefan şi Nicolae vor veni s-o vadă, tresaltă de fericire; dar „dacă interesul patriei vă cere, pe lângă alte sacrificii, şi sacrificiul acesta”, îi sfătuieşte să rămână departe de ea: „rămâneţi unde sunteţi dacă e nevoie. Părerea mea de rău că voi îmi lipsiţi îmi va fi îndulcită de nădejdea că veţi sluji bine ţării voastre”. Nici ştirile din ţară nu sunt încurajatoare: „la graniţă, un escadron de cazaci coboară pe toţi călătorii, fără excepţie, din trăsuri, şi îi caută până şi în ghete pentru a vedea dacă nu cumva este ascunsă vreo amărâtă de scrisoare” ceea ce Zoe Golescu socoteşte „foarte umilitor” pentru cârmuirea Ţării Româneşti. Aceasta doreşte să-şi revadă copiii în ţară, dar se resemnează la gândul că aceştia nu vor să se întoarcă acasă „decât când calmucii vor fi dincolo de Prut” şi „când pământul ţării nu va mai fi pângărit de picioarele ignobile ale cazacilor”. Dintr-o altă scrisoare a Zincăi mai aflăm că fiul ei Ştefan ar fi vrut să vină pe furiş în ţară: „îmi vorbeşti Ştefane de venirea ta aici, deghizat, pentru a fi de faţă la nunta nepoatei noastre Zoe. Să mă ferească Dumnezeu să te văd aici, în ţara ta, mai înainte de totala ei evacuare de către trupele inamice! Şi sub orice deghizare ai veni, nu vreau să te văd şi nici să te îmbrăţişez aici, mai înainte de plecarea tuturor cazacilor”. La Sibiu, Effingham Grant, secretarul Consulatului britanic din Bucureşti, care veni aici pentru câteva zile în februarie 1849, aduse Zincăi Golescu vestea, după ziare englezeşti, că Anglia ar fi protestat contra ocupaţiei ruseşti din Principate. Printr-o scrisoare a lui Grigore Grădişteanu către Dimitrie Bolintineanu, aflat şi el la Sibiu, Zoe Golescu confirmă ştirea referitoare la interesul pe care Marile Puteri pare-se că începeau să-l poarte Ţărilor Române. Ea simte o bucurie copilărească la gândul că lumea civilizată nu ne va părăsi: „când Anglia se preface că ameninţă, noi ne bucurăm. Când Franţa mârâie puţin, suntem mai mult decât fericiţi… Suntem puşi să jucăm rolul de copii. Bieţii Români! Cine ar fi spus acum şase luni, când Suleiman Paşa aproba şi îmbrăţişa cauza noastră cu aerul cel mai serios, cine ar fi spus că vom ajunge în starea în care ne găsim acum? Asta e soarta tuturor naţiunilor slabe. Nu ne rămâne decât să aşteptăm bunăvoinţa Puterilor străine”. În corespondenţă, ideologia revoluţionară triumfă la vremea aceasta. Acum ea nu cunoaşte decât un duşman: „Muscalul”. Cei care luptă împotriva „Colosului din Nord…, duşmanul de moarte al libertăţii”, sunt vrednici de lauda ei. Aflată la Constantinopol, în aprilie 1849, Zoe Golescu îşi face planul de a se duce şi rămâne o vreme la Paris, dacă va izbuti să obţină eliberarea fiilor ei de la Brussa, deşi mari nădejdi nu avea, deoarece turcii, „coborâtorii Marelui Profet, se mişcă după cum le fac semn Ruşii, în mâinile cărora ei sunt nişte păpuşi”; „această nenorocită Putere turcească, care nu este decât umbra unei Puteri, nu poate să acţioneze, nici să hotărască nimic în lume fără aprobarea Rusiei sub a cărei tutelă se află cu mâinile şi picioarele legate”.
În această situaţie disperată cu familia răspândită în toată Europa o încearcă dorul de casă; s-ar întoarce în ţară, lângă biata Ana Racoviţă (fiica Zincăi Golescu, căsătorită cu Alexandru Racoviţă) care suferă în singurătate şi care, rămasă în Valahia, nu întâlneşte decât vrăjmăsie, „de nu mai vrea să mai audă vorbindu-se de revoluţie”. S-ar întoarce, deşi îşi jurase „să nu mai dea ochii cu mutră de Rus”. I se cere însă „să se lepede de mişcarea din 1848 şi să se declare supus servitor al celor doi comisari împărăteşti şi al Alteţei Sale”. „Numai aşa te poţi întoarce în ţară, cu fruntea pe sus şi cu nasul în vânt… dar cine va avea atât de puţin respect de sine-şi şi atât de puţină mândrie ca să se târască în noroiu?… Pas votre mamicoutza!” declară fiului ei Ştefan. Tot în 1849 Zinca a încercat să-şi elibereze fii mezini, Radu şi Alexandru-Albu, internaţi la Brussa. Ea speră să fie ajutată în acest demers de ambasadorul britanic Stratford Canning.
Totuşi a reuşit să obţină audienţă de la marele vizir, Reşid Paşa. Iată ce aflăm din scrisoarea datată 3 septembrie 1849 către fiul său Ştefan: intrată în reşedinţa vizirului, plină de speranţă şi de un succes sigur, a fost lăsată să aştepte trei ore, iar după aceea vizirul a plecat fără să-i adreseze un singur cuvânt. Este adevărat că ministrul de Externe care era acolo i-a spus într-un târziu, că nu va putea să-i vorbească atunci şi să se înscrie pentru o altă audienţă. Tălmaciul a ţinut s-o întrebe care este motivul audienţei cerute. La acestea, „mămicuţa ta”, foarte nervoasă, i-a răspuns că n-a venit să se plângă dragomanului, ci marelui vizir, personal, şi a plecat, fără să mai ceară o altă audienţă, socotind că din partea marelui vizir a fost o purtare necivilizată şi că nu există nicio bunăvoinţă în problema pe care dorea s-o înfăţişeze.
(M.I.)
0 Comentarii