Cei tineri nu au prins aşa ceva. Nu au văzut spectacolele cu cascadori care aveau loc pe stadion, în urmă cu peste 20 de ani. Cei mai în vârstă au început să uite acele vremuri şi acele evenimente care îi scoteau din cenuşiul vieţii în comunism. Însă cu amintirile au rămas cei care făceau deliciul spectatorilor… Iar printre ei se aflau şi musceleni, unul dintre ei fiind Marian Creţu. Cu el am stat de vorbă despre cascadoriile auto, raliuri şi colaborarea cu marii cascadori ai României.

Pilot de curse în prima echipă a Câmpulungului

Şi-a început aventura auto prin 1983, la raliuri. „Concuram cu Dacia mea personală la grupa N, la începători. Făcusem o echipă a ACR Câmpulung, cu Marian Vlad şi alţii”, povesteşte Marian Creţu. Iar de la Dacia a trecut la ARO, fiind angajat la Fabrica de Piese şi Subansamble care avea echipă de raliuri. Nu a fost un parcurs de excepţie, fiindcă aveau probleme cu maşinile, cu piesele… Iar baza era echipa uzinei. „Noi alergam pe ARO 10, cei de la uzină erau pe ARO mare, pe ARO 24. Primisem maşinile tot de la uzină, după intervenţii cu directorii. Ne-au dat trei automobile conduse de mine, Bulibaşa, Viorel Bolbose… Aveau motoare de Dacia, le ranforsasem, le tăiasem partea din spate. Cu ele alergam şi la raliuri, şi la autocros. Nu prea am avut rezultate deosebite. Nu aveam maşini competitive atunci. Cu ARO mă descurcam cel mai bine pe macadam, că aveam tracţiune 4X4. Pe asfalt era mai greu, aveam motor de Dacia, fierbea…”, îşi aminteşte musceleanul. Pe atunci chiar exista un Raliu al Muscelului, şi el dispărut, ca autocrosul sau motocrosul.
Lipsa banilor şi poate lipsa de interes a unora au făcut ca raliul lui Marian Creţu să se oprească devreme. „E un sport foarte costisitor. Când eram cu Daciile noastre în echipa ACR, ne susţineau cât de cât cei de la ACR, ne asigurau benzina şi cazarea. În rest, erau maşinile noastre, banii noştri. Iar la FPSA, după ce a venit Revoluţia, altele au fost priorităţile”, spune vitezistul. Dacia cu care alerga a supravieţuit până anii trecuţi. Dar era vai de ea, fiindcă, după ce a început să concureze pe ARO, a folosit-o la cascadorii.

„Stăpânii” cascadoriilor auto

La puţin timp după ce a început să participe la curse, Marian Creţu a început să facă şi cascadorii auto. „Cei de la Bucureşti ne-au agăţat, cascadorii mari de atunci. Prin 1983-1984, când am început noi erau două echipe care dădeau spectacole. Era o trupă cu Titi Ghiţescu, iar apoi a noastră. Era mare concurenţă între ele. Cred că la curse ne-au văzut, pe mine şi pe Marian Vlad, zis «Piticu». Eram în trupă cu Paul Fister, Viorel Plăviţu, Gheorghe Buşoiu şi Sobi Cseh, cascadori mari care au jucat în «Mihai Viteazul», au lucrat cu Sergiu Nicolaescu, cu Florin Piersic. Nu am fost angajat, ci eram cascador colaborator la Centrul de Producţie Cinematografică”, susţine el. Şi nu au fost puţine spectacolele date în toată ţara, însă regretul lui Creţu este acela că nu a făcut cascadorii şi pentru filme. „Şi eu, şi Marian Vlad puteam face cascadorii în filme, dar nu am mai ajuns la aşa ceva. A venit Revoluţia, am pierdut legătura cu ceilalţi… Şi erau nişte proiecte interesante. Apoi au dispărut spectacolele de pe stadioane. Ştiu că, rar, au mai fost nişte manifestări individuale după 1990”.
Acrobaţiile se făceau, de regulă, cu automobile Dacia, rar cu ARO. „Un spectacol era amplu, inclusiv cu trupe care concertau în pauze. Noi făceam întoarceri cu frâna de mână, cu marşarierul, derapaje controlate, urmăriri, mers paralel, trecere prin cutii de cartoane cu om pe ele, prin trepiede pe care se aflau oameni, trecere prin panouri de foc…, inclusiv răsturnări de pe rampă. Am încercat şi mersul pe două roţi, dar nu am reuşit, fiindcă, practic, Dacia nu putea să meargă pe două roţi”, spune Marian Creţu.
Pregătirile pentru spectacole erau dese şi intense, fiindcă orice greşeală putea să fie fatală. „Trebuia să ne pregătim, mai ales că mersul paralel, de exemplu, era foarte periculos. Trebuia să mergem lipiţi, că aveam om pe maşini, un picior pe o maşină, celălalt pe alta. Dacă ne depărtam numai un centimetru, putea să cadă între maşini. Am avut o fază de genul acesta chiar aici, la Câmpulung, la un antrenament. Ne antrenam pe al doilea stadion, cel cu pista de beton. Aveam o fată pe maşini. Eram pe turnantă, ne-am depărtat şi a căzut. Noroc că nu s-a ales decât cu nişte zgârieturi. Riscul cel mare era să-l striveşti pe cel aflat sus, de-aia ne înţelesesem să ne depărtăm imediat dacă avem parte de un asemenea incident. Pica omul, dar măcar nu îl agăţam cu maşinile”, rememorează fostul cascador.

Aventuri în afara… spectacolelor

Marian Creţu a umblat prin toată ţara cu spectacolele de cascadorie. „Ne trebuia aprobare în fiecare judeţ, plus că fără avizul Anei Mureşan ( fostul ministru comunist al culturii) nu puteam da nici un spectacol. Aveam şi impresar, se vindeau bilete, iar o parte din bani ajungeau la noi. Plecam în turneu prin ţară şi până se contracta următorul spectacol stăteam prin hoteluri câte o săptămână. Ni se întâmpla să dăm şi câte două spectacole într-un oraş”. Iar acel oraş nu avea parte de linişte atunci când găzduia cascadorii. „A fost o viaţă frumoasă, am trăit multe aventuri. Ce chefuri trăgeau cascadorii!!! Se băteau între ei, se băteau cu localnicii…”

La o fracţiune de secundă de moarte

În ciuda talentului şi a pregătirii, demonstraţiile din spectacole nu erau lipsite de pericole. Spune Marian Creţu că şi el a fost aproape de accidente. „Am avut un accident chiar aici, la Câmpulung, pe stadion. Ce s-a întâmplat? Dăduse spectacol cealaltă echipă, în care erau Titi Ghiţescu şi Stelică Isăroiu. Nu au putut apoi să mai aibă o reprezentaţie, aşa că am intrat noi în scenă. Numai că Titi Ghiţescu s-a ţinut de capul nostru să intre şi el în spectacol. S-a acceptat acest lucru şi am colaborat cu el. Făceam nişte evitări, cu două maşini venind din contrasens. Evitarea o făceam bot în bot şi apoi întorceam maşinile cu frâna de mână. Eu eram obişnuit cu Marian Vlad, ajunsesem să nu mai întoarcem maşinile cu frâna de mână. Când am făcut evitarea, Titi Ghiţescu a întors cu frâna de mână, eu l-am văzut în oglindă şi am tras şi eu s-o întorc la fel. Bănuiesc că mi s-a rupt cablul de la frâna de mână, pentru că am intrat în gardul de pe marginea pistei. Apoi, am mai avut o fază tare parcă pe la Motru sau Deva. Foarte periculoasă era trecerea prin panourile de foc. Din afară nu pare aşa, dar ştii ce senzaţia ai când treci prin ele?! Te sufoci, zici că nu mai ai aer, nu mai poţi respira. Dacă îţi pierzi controlul, e foarte riscant. Panourile trebuie aliniate perfect. Când luai viteză, dacă deviai puţin, intrai în marginea lor. Plus că aveam om pe capota maşinii, cu capul în faţă şi legat de picioare, ţinut de mine şi de copilot. Trebuia să trecem cu viteză prin panouri, că exista riscul să ia foc maşina. Îţi dai seama dacă senzaţia mea era cum era, ce simţea cel de pe maşină!? Când terminam cascadoria săreau pompierii pe el, că era plin de paie care ardeau… Dar faza periculoasă a fost la trecerea prin trepiede. Erau patru trepiede din lemn, iar pe fiecare stătea câte un om, la vreo doi metri înălţime. Eu trebuia să trec cu viteză ca după distrugerea fiecărui trepied omul să nu cadă pe maşină. Trepiedele erau foarte fragile, până ajungeam eu cu maşina la ele erau ţinute de cineva, să nu se rupă să cadă cei de pe ele. Numai că atunci când ultimul trepied care trebuia doborât nu a mai fost susţinut, acesta s-a rupt şi omul mi-a căzut exact în faţa maşinii pe care o conduceam cu viteză. Am reuşit să-l evit… L-am atins doar puţin cu aripa. Nu mai ştiau ceilalţi cum să mă felicite! Practic era aproape imposibil să-l evit, dar am reuşit, totuşi”, povesteşte Marian clipele de pericol. Şi spune clar că nu i-a fost niciodată teamă!

„Cascadorii” şi în… civilie

Oamenii erau foarte atraşi de ceea ce făceau cascadorii cu maşinile. „Devenise un fenomen ceea ce făceam noi. E adevărat că pe acele vremuri şi posibilităţile de distracţie ale românilor erau destul de puţine, aşa că un spectacol de cascadorie era ceva atrăgător”, spune, nostalgic, musceleanul. Iar după Revoluţie fenomenul s-a stins încet.
Marian Creţu conducea periculos şi în afara spectacolelor. Era tânăr… „După ce am terminat armata, mi-a luat tata maşină. În scurt timp m-am răsturnat cu ea. La 120 km la oră am dat-o peste cap de trei ori. Şi nu am păţit nimic! Am intrat cu ea în curbă, la intersecţia drumurilor către Boteni şi Cetăţeni. A contat mult pentru mine acest lucru, a fost momentul în care am căpătat experienţă, pentru că am stat zile întregi să analizez ce se întâmplase”, povesteşte Marian Creţu. Şi nu a fost singurul incident: „Am avut multe peripeţii cu maşina. Din cauza asta apăruse şi un cântec cu numărul maşinii mele, 1-AG-2453. Era Miliţia după mine tot timpul”, zâmbeşte el.
Cătălin Ion Butoiu