A fost într-o zi de joi, printre ultimele din anul care s-a sfârșit. Stabilisem o întâlnire cu maestrul Ion Focșa, pe 29 decembrie, acasă la dânsul. Voiam să fac un interviu despre prietenia sa cu marele om de teatru Tudor Mușatescu. Deși familia sa se afla în pregătiri pentru trecerea în noul an, maestrul a acceptat de îndată solicitarea mea. S-a scuzat că nu m-a putut întâmpina chiar dânsul, din cauza piciorului care îl supăra și îl făcea să se sprijine în baston. Suferința fizică evidentă nu l-a oprit însă pe marele actor să fie amabil și binevoitor atunci când m-am prezentat, punctuală, pentru realizarea interviului. După ce mi-am pregătit reportofonul și agenda, povestea artistului a început să curgă, țesând imagini și purtându-mă în lumea marilor legende ale teatrului românesc. Deși maestrul se apropia de cel de-al 87-lea an al vieții sale, nu mi-am imaginat nicio clipă că aceea avea să fie prima și ultima mea întâlnire cu dânsul. Cu tristețe scriu şi spun acum că acesta a fost ultimul interviu cu Ion Focşa.
Întâlnirea cu destinul
# Vă mai amintiți, maestre, cum ați început?
– Daaaa, sigur că da. Din grupa noastră de actori, doar câțiva am mai rămas. Eram opt, până anul ăsta. Erau Ion Lucian, Liviu Ciulei, Carmen Stănescu, Septimiu Sever, care a fugit în Canada, eu și…. cam atâta. Și acum am început să ne împuținăm. Am primit de la soția lui Valentin Silvestru, Zaița Brândușa Silvestru, care e profesoară la Păpuși, volumele marelui om de teatru care a fost Valentin Silvestru și am avut bucuria să descopăr la pagina 30… ah, uite, citește dumneata (citesc în paginile cărții pe care maestrul Focșa o întinde înspre mine): „Solemnitate mișcătoare la Teatrul Național din București. Directorul Zaharia Stancu primește noii angajați, printre ei Ion Focșa, Gheorghe Gâmbă, Haralambie Boroș, Valeriu Buciu, Aristide Teică, Bob Călinescu, Alfred Demetriu, Mihai Berechet, Ion Luigi, Constantin Dinescu, Mircea Anghelescu, Victorița Dinu, Igor Brânză și Virginia Ciupagea.” Era prin anii 44 – 45. Profesoara noastră de estetică, o mare doamnă ce preda la Sorbona, în Paris, Alice Voinescu, era nepoata lui Petrache Poenaru, cel care a inventat stiloul.
# Dar cum de ați ales să vă faceți actor? Asta v-ați dorit dintotdeauna?
– Am încercat tot felul de slujbe, în București, unde locuiam la fratele meu, dar nu am reușit să le păstrez din diferite motive. Fratele meu își cumpărase un triciclu, pentru care nu era necesar permis de conducere, iar el nu îl prea conducea, pentru că era foarte ocupat și nici nu știa să-l conducă. Am luat eu triciclul, mă duceam cu el noaptea în Gara de Nord și căram bagaje. Aici pot să spun că m-am întâlnit cu destinul meu, iar el s-a numit Victor Ion Popa. L-am recunoscut de îndată pe marele om de teatru, după fotografiile pe care le văzusem în presă. A fost un noroc chior pentru mine că, dintre toate camionetele care se aflau în gară, m-a ales tocmai pe mine să îi car bagajele. Pe drum, mi-a pus tot felul de întrebări, iar eu am indrăznit la un moment dat să îi spun că vreau să mă fac actor. M-a chemat în două zile la biroul său de la Teatrul Uranus și, când m-am prezentat, a început să mă întrebe despre mine. Mi-a spus că peste două săptămâni urma să aibă loc examenul la Academie și că ar fi bine să mă pregătesc. M-am prezentat în fața comisiei de la Academie, am recitat o poezie de George Topârceanu și am așteptat cu emoție rezultatul. Am fost în al nouălea cer când am aflat că reușisem.
# Pe soția dumneavoastră ați cunoscut-o în perioada facultății?
– Da, eram colegi la facultate, dar ea era la altă clasă. Ea era la clasa lui Victor Ion Popa și eu eram la cea a lui Manolescu. Dar eu, intrând mai devreme în teatru, nu prea mă uitam la colegele mele. Și ea nu mă putea suferi. Și odată, la ora doamnei Alice Voinescu, la Literatură, unde veneam toate clasele odată, o colegă de-a ei îi povestește că este invitată la un bal, la teatrul Armatei. I-a zis să vină și ea, iar ea a răspuns că nu are partener. Atunci colega ei i-a spus „Uite-l pe Focșa!” Și atunci, eu am surprins-o pe ea făcându-i semne disperate colegei ei, că „Nu, nu nu.” Dar până la urmă, m-am dus, ne-am cunoscut mai bine și… ne-am căsătorit.”
# Încă de pe atunci ați îndrăgit-o?
– Da, sigur că da (maestrul se pierduse în reverie, zâmbind unei amintiri dragi).
# Sunteți cel mai longeviv cuplu din Pitești. De câți ani sunteți împreună?
– Din 1948, adică de 63 de ani.
„Fiind sfârșit de an, m-am gândit ce las în urma mea”
# Dumneavoastră ați cunoscut oameni care au scris istoria teatrului. Dacă ar fi să faceți o paralelă între teatrul piteștean de acum și cel de odinioară, ce concluzie ați putea trage?
– Acum, ajuns la vârsta asta și cu experiența de acum, am 65 de ani de teatru, am parcurs patru dictaturi politice, am cunoscut viața teatrului și regret că m-am făcut actor. De ce? Abia acum mi-am dat seama, când am făcut bilanțul. Fiind sfârșit de an, m-am gândit ce las în urma mea. Pentru un actor este extrem de greu să găsească 2-3 colegi care să gândească la fel, să aibă aceeași pasiune, aceeași putere de muncă, pentru a închega un colectiv. Un spectator, când vine la teatru, vine ca să capete o pildă care să-l ajute, să-l scoată dintr-o problemă, caută modele. Noi trebuie să fim modele pentru spectatorii noștri. Cu ce îi înlocuiești pe marii actori care au pierit? Ce mari actori am avut şi au pierit! La noi, în teatru, se fură meseria. Dacă ești atent, vezi și la unul, și la altul și te formezi şi tu. Nu vine cineva care să îți predea lecții. Nu. Înveți pe furate. Trebuie har, pasiune, înțelegere în idealuri. Apoi, trebuie să fii foarte receptiv la nevoile societății. Sigur că nu trebuie să devii robul lor, dar trebuie să ai argumente pentru a putea afirma un ideal. Or aceste lucruri s-au pierdut. Norocul țării noastre este că, din când în când, ne miluiește Dumnezeu cu talente nepieritoare. Acum se fac spectacole mai proaste decât amatorismul de pe vremuri. Iar publicul nu știe că se poate face mult mai mult. Un repertoriu trebuie gândit pe o anumită tematică, în funcție de ceea ce vrei să valorifici. Acum se fac ciubucurile. Teatrul desigur că nu va pieri niciodată. Însă din teatru au dispărut meșterii adevărați. Mulți și-au adus rude și ocupă postul fără să cunoască meserie. Repertoriul trebuie gândit pe o anumită tematică, în funcție de ceea ce vrei să valorifici. Talentele nu ne lipsesc. Har Domnului, că avem. Dar ne lipsesc oamenii compleți de teatru, profesioniștii. Nu toți se pricep să cuprindă acest termen de om de teatru, să știe să evalueze oamenii. Nu are cine să-i învețe pe tinerii actori. Teatrul e legat de biserică, de armată și de școală. Aceste instituții nu vor pieri niciodată.
Înmormântat pe 14 ianuarie
Miercuri, pe 11 ianuarie, maestrul Ion Focșa a trecut în neființă. S-a alăturat, în eternitate, bunilor săi prieteni, Tudor Mușatescu și Paul Everac. Boala care îl chinuia de mai mult timp, o ciroză hepatică, i-a răpus trupul. A fost înmormântat sâmbătă, în cimitirul Sfântul Gheorghe, iar slujba de înmormântare s-a ținut în subsolul bisericii Izvorul Tămăduirii, din Expo Parc, aflată încă în construcție. Aici a primit marele artist ultimele ropote de aplauze, la ridicarea în biserică a sicriului purtând trupul său neînsuflețit. Soția actorului, actrița Ileana Focșa, deși grav bolnavă, l-a însoțit pe ultimul drum pe cel care i-a fost suflet pereche întreaga viață. Printre cei care i-au adus un ultim omagiu au fost membrii familiei, prieteni și colegi de la Teatrul Davila, directorul acestei instituții, Sevastian Tudor, directorul Muzeului Județean, Spiridon Cristocea, directoarea Muzeului Golești, Filofteia Pally, directorul Bibliotecii Județene, Octavian Sachelarie, directorul Filarmonicii Pitești, Jean Dumitrașcu.
Adriana Gândilă
