Trei salvamontiști piteșteni, Marius Gane, Mircea Donescu și Marian Tudor, s-au întors dintr-o expediție ce viza cucerirea de noi piscuri muntoase din Anzii Cordilieri. Oameni ai muntelui, cei trei alpinişti din Argeş, cărora li s-au alăturat alţi doi români, nu sunt la prima experiență de acest fel. Marius Gane, alpinistul argeșean ce are în palmaresul său ascensiuni atât în România, cât și în afara ei, în Caucaz, Africa, America de Sud, Nepal și Pakistan, a povestit reporterului Jurnalului de Argeș cum a decurs întreaga expediție.
Grupul de alpiniști piteșteni a pornit spre Peru și, pe 26 iunie, s-a întâlnit la Lima cu Florin Brânzan, un alpinist din Craiova. Marius Gane povestește că vremea nu a ținut cu ei. Contrar previziunilor, a fost neașteptat de ploioasă, față de alte sezoane. ”De obicei, în Cordillera Blanca, în perioada asta a anului, vremea e stabilă și nu prea sunt precipitații. Anul ăsta a fost altfel…”, relatează piteșteanul.
Așa cum se obișnuiește, alpiniştii au plecat, pentru început, într-o tură de aclimatizare pe o vale, în apropierea căreia se găseau două piscuri muntoase pe care își propuseseră să le escaladeze. Unul dintre vârfuri avea 5500 m înălțime, iar celălalt, 6200 m, cu vreo 700 de metri mai ”scund” decât celebrul Aconcagua. Numai că vremea nefavorabilă i-a împiedicat pe alpiniști să-și urmeze planul. După trei zile de ploaie, ei au fost nevoiți să se întoarcă în orașul Huaraz, situat cam la 400 km nord de Lima, capitala statului Peru și să aștepte vreme mai bună.
Huascaranul, cel mai înalt pisc din Peru, nu se lasă cucerit
După câteva zile de așteptare, vremea s-a mai îmbunătățit și Marius Gane împreună cu Florin Brânzan au plecat spre Huascaran, cel mai înalt vârf muntos din Peru (6700 m). Traseul pe care voiau să îl urmeze era unul dificil, pentru că zona masivului Huascaran este cunoscută alpiniștilor pentru crevasele mari care adesea blochează drumul. ”Pentru că eram neaclimatizați, am vrut să urcăm pe vârf întâi pe traseul clasic, apoi să urcăm pe perete.”, își continuă povestirea Marius. După ce au instalat tabăra la 5500 de metri altitudine, vremea s-a stricat din nou. Rafalele de vânt și ninsoare i-au silit pe cei doi camarazi să coboare în taberele inferioare și să aștepte acolo îmbunătățirea vremii. După câteva zile, Gane și Brânzan au purces din nou la drum. Au urcat până la baza peretelui de gheață, cam până pe la 5800 de metri. De acolo li se ridica în față ”El Escudo” (sau „The Shield”, Scutul – în română), un uriaș triunghi de gheață dominând fața vestică a Huascaran Sur. O crevasă imensă se căsca însă la baza muntelui de gheață. ”Crevasa de la baza lui era foarte mare și dificil de trecut. Ne-ar fi luat mult timp să o trecem și nu ne-ar fi rămas suficient timp să parcurgem traseul, așa că am renunțat”, își amintește, cu obidă, piteșteanul nostru, Marius Gane.
Piteștenii escaladează vârful Ishinca
Ceva mai norocoși au fost ceilalți trei alpiniști, Mircea, Marian și Eugen, care porniseră spre valea Ishinca, cu intenția de a urca pe vârful de 5800 de metri, cu același nume ca și al văii. Ei au reușit să își atingă, în final, obiectivul: escaladarea vârfului Ishinca.
Nici pentru grupul format de Marius Gane cu Florin Brânzan, dar nici pentru ceilalți trei drumul nu a fost lipsit de incidente. De la apa provenind din ghețari, pe care au băut-o, fiecare dintre ei a avut probleme cu stomacul, mai mari sau mai mici. Dar, ca niște adevărați oameni ai muntelui, au trecut cu bine peste aceste neplăceri. Expediția românilor a durat până pe 18 august, când au părăsit statul Peru, pentru a se întoarce în țară. Nu fără amărăciune, Marius Gane remarcă faptul că: „Ascensiunea pe vârful Ishinca a fost singura realizare a expediției, poate cea mai lipsită de succes din câte am participat.” Este remarca unui om care nu este obișnuit să piardă în înfruntările sale cu muntele, pentru că a câștigat de nenumărate ori. Adriana Gândilă
