Mi-am pus de foarte multe ori întrebarea cum ar fi evoluat breasla scriitorilor piteşteni dacă ar fi beneficiat de un suport critic real în momentul schimbării ideologiei socialiste. Un orăşel industrial în care scriitorii au trăit „”epoca de aur” după opţiunile proprii, fie cu visul accesului la marii critici ai vremii, fie cu idealul succesului la public, fie cu dorinţa de laudă şi răsplată din partea aparatului politic. Cert este că la momentul Revoluţiei aveam câteva atuuri de care am fi putut profita, de la cele de natură teoretică/spirituală (o revistă de cultură cunoscută pe plan naţional, un institut de învăţământ superior transformat la doi ani de la eveniment în universitate de stat), până la cele pragmatice (o economie bună, o distanţă mică faţă de capitală) etc. Înaintea acestora, însă, aveam câţiva candidaţi buni, scriitori talentaţi, remarcaţi sporadic de critica de specialitate, cea veritabilă, care mai căuta în teritoriu (şi) oameni talentaţi.
„Pentru mai mulţi piteşteni cred că există regretul că oraşul acesta nu şi-a gestionat inspirat energia scriitoricească”
În acest oraş de provincie (atunci ca şi acum), a existat o emulaţie scriitoricească autentică, autorii, chiar dacă nu erau mulţi, au simţit şi rafinamentul scrisului şi opacitatea rudimentară, au fost şi generoşi, şi ticăloşi, au avut şi echilibru, şi fantasme, au fost şi de partea binelui, dar şi a răului. Ar fi meritat privite mai atent, valorificate şi (re)evaluate cărţile/manuscrisele/ideile celor semnalaţi în publicaţii valoroase, cei încurajaţi de unele personalităţi critice ale timpului, creaţiile celor care obţinuseră premii la unele concursuri de renume, mai ales ale celor care scriau în cheie ambiguă şi care aveau pe alocuri un potenţial subversiv.
După 1989 lucrurile au evoluat imprevizibil, degringolada politică a generat inclusiv degringolada culturală, cei cu simţul oportunităţii şi cu ceva putere financiară s-au ridicat abili şi au devenit vizibili (s-a dovedit mai târziu că mulţi dintre ei nu erau străini nici de sfera politicului). Unii au aşteptat (zadarnic) o societate bazată pe meritocraţie, alţii s-au descurajat sau au fost învinşi economic. Cei mai zgomotoşi au acuzat cenzura, fără să poată face cu ceva dovada că au fost de fapt cenzuraţi şi fără să accepte faptul că nu au fost poate suficient de buni pentru a fi publicaţi. Dacă nu erai publicat atunci, nu înseamnă neapărat că erai persecutat politic, nici vorbă. Cei mai amuzanţi s-au închipuit mai târziu scriitori interzişi, autori cenzuraţi, filosofi neînţeleşi, artişti şi altele, după puterea imaginaţiei. Anii trec şi, totuşi, o istorie reală a acelor timpuri se pierde, pentru că adevărul se estompează, se distorsionează în nenumărate variante subiective şi romanţate, se uită, se-ngroapă, din păcate, odată cu cei care l-au trăit.
În cei 20 de ani estimaţi de Silviu Brucan pentru a ne construi o societate normală (insuficienţi, pentru că timpul se dilată, vorba lui Proust), haosul valoric a fost lucrul cel mai dureros care ni s-a putut întâmpla, iar efectele lui sunt încă prezente. Pentru mai mulţi piteşteni cred că există regretul că oraşul acesta nu şi-a gestionat inspirat energia scriitoricească de atunci, că nu a reuşit să atingă, iată, nici în timp, performanţele literare/culturale ale unor oraşe mai mici (Târgovişte, Sibiu), că nu a existat un suport teoretic care să propulseze scriitorii talentaţi, o grupare activă/un fenomen de tradiţie literară/un eveniment de anvergură naţională. Au fost doar încercări individuale, mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin curajoase, mai mult sau mai puţin morale, am avut scriitori pe cont propriu, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin vizibili. Vizibilitatea, construită mereu pe criterii nisipoase – stimulată de poziţia socială/de funcţiile de conducere, de apartenenţa la instituţiile de cultură (toate cu manageriat politic), de dirijarea unor reviste (toate finanţate din bugetul public), de disponibilitatea financiară (direct proporţională cu câştigurile fără efort).
„Toma Biolan a fost un profesionist rămas independent/singular în vocaţia sa de scriitor matur”
Întorcându-mă la întrebarea iniţială, privesc o viaţă lăsată într-un teanc de cărţi semnate de Toma Biolan şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că acest om a făcut parte din acea energie potenţială despre care vorbeam. Dacă are locul cuvenit în istoria acestui oraş, dacă îşi mai amintesc sau nu de el proprii colegi de profesie, de generaţie, dacă cineva mai oferă tinerilor şansa de a-l cunoaşte ca scriitor, prin publicaţii/lecturi, simple amintiri evocate poate la momentul potrivit şi în locul potrivit rămâne o întrebare retorică! Avem o responsabilitate comună pentru istoria literară a oraşului nostru, care, chiar dacă am spus că este de provincie, are panteonul său spiritual.
Toma Biolan a fost un profesionist rămas independent/singular în vocaţia sa de scriitor matur, dincolo de câteva nume sonore care l-au sprijinit în anii debutului. A trăit între anii 1941-2004 şi a locuit în Piteşti din anul 1968. Era absolvent al Facultăţii de Filologie din Universitatea Bucureşti, după un liceu terminat în Târgovişte. Biografia sa a fost legată de revista „Argeş” şi de Teatrul „Al. Davila”. Ca scriitor, Toma Biolan a debut în colecţia „Biblioteca «Argeş»” (în 1970, cu „Templul grec”), iar în volum, ca poet, abia în 1979, cu „Pasărea paradisului”. Gheorghe Tomozei, Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Alex Ştefănescu, Paul Everac, Petru Mihai Gorcea, Val Condurache, Mihail Diaconescu etc. l-au apreciat şi l-au încurajat în demersul său scriitoricesc. Un sceptic melancolic îl numea profesorul Al. Piru, critic şi istoric literar de a cărui probitate profesională şi intuiţie nu se îndoia nimeni, indiferent de ideologia politică. Dacă îl plasăm pe Toma Biolan în graficul evenimentelor importante care se petreceau în perioada sa de debut, putem spune că era prea devreme să fi fost invitat în 1978 la Colocviul Naţional de Poezie desfăşurat la Iaşi, unde Laurenţiu Ulici chemase poeţii pe care îi credea de perspectivă, şi prea târziu ca să fie asimilat, ca (fost) student bucureştean în „Cenaclul de Luni” care lua fiinţă în anul 1977, cu doi ani înaintea primului său volum de versuri. Toma Biolan avea deja 36 de ani, nişte ani de activitate în educaţie şi cultură, dar încă nu debutase în volum. Coordonatele spaţio-temporale nu i-au fost, prin urmare, favorabile. Ceea ce a urmat, istoric vorbind, nu mai putea influenţa decisiv cariera niciunui scriitor decât în sensuri extreme: ori te înregimentai într-un fel sau altul, ori te retrăgeai în compania cărţilor tale şi a manuscriselor, încercând cu paşi prudenţi şi inteligenţi să-ţi faci un nume.
„Piteştiul nu a fost nici măcar un oraş în care să fi existat optzecişti autentici”
Piteştiul nu a fost nici măcar un oraş în care să fi existat optzecişti autentici, mă refer la iniţiatorii mişcării de grup extinse mai târziu, suplimentată cu membri afiliaţi prin imitaţie. În anii 1980, doar în câteva oraşe din ţară scriitorii de forţă se adunau în grupuri de rezistenţă, discutau şi îşi împărtăşeau poezia scrisă curajos, fără teamă şi fără prejudecăţi, asumându-şi răspicat riscurile. Perioada nu a fost deloc una uşoară, dar a fost perioada în care s-a coagulat grupul postmoderniştilor şi în care s-a format spiritul de generaţie. Evoluţia lor a avut, se spune, şi bune, şi rele. Ar fi relevant să amintim, de exemplu, cum descria Eugen Negrici începuturile postmodernismului şi decada a opta a secolului care a coagulat gruparea optzecistă formată aproape integral din absolvenți ai filologiei bucureștene, susținuți de tinerii critici ai vremii:” „Și iată că, la începutul anilor `80, într-o literatură ca a noastră, care numără abia câțiva balzacieni, un singur mare realist și niciun veritabil proustian, unde formele baroce și cele manieriste sunt greu de găsit, într-o astfel de literatură abia întemeiată și tânără în esența ei, dintr-o dată totul a început să pută a ofilire și apă stătută. Unei grupări de absolvenți ai filologiei bucureștene (deveniți, printr-un șir de împrejurări favorabile, din ce în ce mai influenți) i s-a părut că, în plin comunism, în jurul anului 1980, după 150 de ani de istorie a beletristicii în limba română și la numai două decenii de după teribila experiență realist-socialistă, tot ce trebuia spus a fost spus și că pentru această literatură venise momentul acela de sfârșit al cursei”. Noua cursă începuse deja, iar ea a fost prielnică într-adevăr (doar) anumitor tipologii. Am evocat contextul ca să înţelegem mai exact în ce condiţii s-a făcut literatură prin anii 80-90 şi, mai mult, care erau atunci şi imediat după şansele de reuşită ale scriitorilor piteşteni. Din perspectiva prezentului, mi se pare că în acest oraş trecutul se uită uşor sau este ignorat. Negarea valorii literar-istorice şi estetice, atât cât au însemnat ele pe plan local, ar fi cu adevărat o pierdere. Pentru că iată cu câtă hotărâre scria Toma Biolan despre idealul său într-o poezie care poate figura pe drept ca o adevărată ars poetica: „Cocoş de aur pe acoperişuri pitice/ Strigă înspre adâncuri şi bezne – / Cine încă mai este să se ridice,/ Până la umeri, până la brâu, până la glezne.// Şi eu, cel pe neştiute robit/ Sinelui în care orbeşte crezum/ Rog pasărea la fiecare răsărit/ Să mă facă izvor în înaltul tărâm// Ori prinos focului, ori cuvântului – / Pulbere vie-a pământului” („Pulbere vie”).
„Poezia lui Toma Biolan capătă dimensiunea discursului liric firesc într-o realitate ostilă”
Aflat la interferenţa neomodernismului cu postmodernismul, Toma Biolan şi-a identificat preferinţele şi şi-a trasat singur dezideratele estetice. Revăzând volumele sale („Pasărea paradisului”, „Nuferi în somn”, „Cu şoimul pe umăr”, „Izvoare-n cer şi pe pământ”) realizăm faptul că poetul a ştiut să asume şi să regândească relaţia cu ceea ce însemna atunci trecutul poetic, recuperând valorile şi modelele cu care a rezonat fiinţa sa interioară.
Atât temele sale predilecte, cât şi stilul, metaforele generalizate, asocierile bazate pe contiguitate, cuvântul cumpătat şi expresia finisată duc împreună cititorul spre liniştea şi seducţia unei lecturi bogate.
Deşi nu a scris multă poezie, cred că tocmai prin poezie a învăţat Toma Biolan ideea de toleranţă. Altfel cum ni l-am explica în atitudinea sa de împăcare şi de receptare a lumii pe care o zugrăvea în culori atât de tari şi o atingea cu verb atât de ascuţit în schiţele sale satirice („Reţetă pentru greţuri”), în proza umoristică („Test de fidelitate”), în poezia-pamflet („Seducător, Tănase”), în cărţile de aforisme („Una pe faţă, una pe dos”, „Idei căzute pe gânduri”)?! Trecerea prin mai multe genuri literare este în sine un exerciţiu intelectual şi o abilitate scriitoricească, ceea ce în cazul de faţă devine o dovadă în plus a talentului.
Nu am amintit toate volumele sale şi nici toate genurile: cărţile pentru copii şi teatrul sunt alte repere auctoriale care ar merita popas. Nu-mi rămâne decât să sper că o istorie literară, nu neapărat în competiţie cu contradictoriile liste canonice naţionale, va consemna într-o zi şi această operă şi aceste destine dăruite scrisului, pentru că orice istorie, până la urmă, se hrăneşte şi creşte cu istorii mici/individuale. Toma Biolan ar merita cu prisosinţă pentru cărţile sale în care, peste timp, vedem sclipind cuvântul adunat cu trudă din detritusul zilnic al existenţei.
Material realizat de Magda Grigore
0 Comentarii