Tablete în alb şi negru – portrete şi cronici de Ion Toma Ionescu

Lansare de carte aranjată în pripă, ca o căsătorie civilă după îndrăgostirea oarbă. De fapt, cam așa stau lucrurile cu Ion Toma Ionescu, cel retrezit la viața literară prin 1995. După povestea fără noroc, după trauma din 1971, când a fost judecat public, alături de câțiva camarazi de cenaclu, pentru literatura lui liberă, pe care partidul n-o tolera, Ion Toma Ionescu s-a închis în propria colivie și-a înghițit cheița. Ani la rând, a umblat pe stradă privind în urmă, să vadă dacă nu-i măsoară cineva, prea atent, umbra. A mai fost el însuși acasă, numai acasă, cu sufletul rănit și cu mintea înfricoșată.

Colivia a pocnit singură, atunci când pasărea a crescut. Atât de mult, că n-au mai încăput-o zăbrelele. Desigur, se schimbase și regimul. Despre ce-a trăit, despre oprobriul suferit, Ion Toma Ionescu a scris în „Dosarul Albaștrii”, carte publicată în două ediții, care se va rotunji în curând, pentru că autorul a mai descoperit câte ceva în dosarul de urmărit, de la CNSAS.
Ion Toma Ionescu este unul dintre acei scriitori cu pana afundată în tâlcuri grațioase. Poezia, proza scurtă, romanele lui sunt volute lirice, au un vibrato pe care nu cred că și-l dorește atât de evident. „Tabletele în alb și negru”, lansate în urmă cu două săptămâni, la Biblioteca Județeană Argeș, îl recomandă ca publicist cu arătătorul îndreptat ferm și elegant către situații, fapte, personaje – de pe-aici, dar și din București, unde stă, în ultima vreme, mai mult și unde observă multe – situații, fapte și personaje despre care simte că are ceva de spus. Și o spune jucându-se ca motanul cu ghemul. Schițelor de portret și de eveniment li se adaugă note de lectură, cronici, recenzii, toate preluate de pe blogul personal. Iată și câteva repere stârnitoare: „Priveliștile scribului. Aurel Sibiceanu”, „Paznicul ploii. Adrian Alui Gheorghe”, „Un altfel de profet. Adrian Suciu”, „În căutarea oii fantastice. Haruki Murakami”, „Vernisaj la Mogoșoaia. Ion Pantilie”, „Mașa. Emil Brumaru”, „Pictură, metal, pictură. Lucian Cioată”, „Piteștiul – oraș cultural?”