Săptămâna trecută a apărut, la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj, un nou volum de versuri al doctorului și poetului piteștean Constantin Teodor Craifăleanu, „Nebunul nopților albastre. Poeme schizo-onirice”. Cartea beneficiază de o prefață lămuritoare a dr. Victor Constantin Măruțoiu, iar pe coperta a 4-a, de un text mai vechi al scriitorului Marin Ioniță și de un comentariu critic aplicat versurilor de acum, semnat de Amalia Elena Constantinescu.
Poezia „Nebunul nopților albastre” de Constantin Teodor Craifăleanu se construiește ca o veritabilă artă poetică modernă, în care eul liric își afirmă identitatea printr-o formulă incantatorie, repetată obsesiv: „Eu sunt nebunul nopților albastre,/ Cu aer mirosind a Căi Lactee…”. Încă din primele versuri, poetul propune o imagine paradoxală a creatorului: „nebunul” nu este o figură a alienării, ci a revelației. Nebunia devine aici un semn al sensibilității exacerbate, al capacității de a percepe realități inaccesibile oamenilor obișnuiți.
Expresia „nopților albastre” creează un cadru simbolic dominat de mister și infinit. Noaptea sugerează spațiul visului, al subconștientului, al meditației profunde, iar albastrul trimite la dimensiunea cosmică, la absolut și spiritualitate. Asocierea cu „Calea Lactee” amplifică această deschidere spre universal, iar metafora „aer mirosind a Căi Lactee” conturează un univers poetic în care granițele dintre simțuri și planuri existențiale se estompează. Poetul respiră cosmosul, îl interiorizează, trăiește într-o stare de comuniune cu infinitul.
El devine un călăuzitor „la zboruri printre astre”, un mediator între lumea comună și spațiul revelației. Totodată, apare tema iubirii ca forță destabilizatoare: „marile dezastre/ Din suflete stârnite de Femeie”. Femeia nu este individualizată, ci capătă valoare de simbol al pasiunii intense, capabile să răscolească și să provoace dezechilibru interior.
Repetiția versului-refren conferă textului o structură circulară și o muzicalitate aparte, întărind imaginea identitară a eului liric. Această revenire obsesivă sugerează atât asumarea destinului de „nebun” al nopților albastre, cât și imposibilitatea de a se desprinde de această condiție.
În ansamblu, volumul conturează portretul unui creator aflat la granița dintre luciditate și vis, dintre real și cosmic. „Nebunia” sa este forma superioară a cunoașterii poetice, iar misiunea lui este aceea de a transforma dezordinea interioară, iubirea și gândurile ascunse în revelație lirică. Textul devine astfel o confesiune despre menirea poetului și despre puterea poeziei de a explora adâncurile sufletului și infinitul universului.
Citește și Un mare scriitor uitat: Mihai Tican Rumano
Citește și Așteptarea a luat sfârșit! Pe 4 martie, filmul „Acel Martie” și echipa de producție ajung la Pitești
0 Comentarii