A apărut, destul de recent, volumul de versuri „Epilog în loc de neant” al câmpulungeanului Victor Mihai Enache (acesta e și un fel de fervent animator cultural local, organizând tot felul de evenimente).
Volumul e bun și a apărut la o editură bună, într-o ținută grafică deosebită. L-am răsfoit și am ales două poezii pentru a le prezenta aici, spre a vă stârni interesul și pentru a confirma un talent.
Astfel, poezia „Strigăt” exprimă dorința profundă de comunicare și apropiere dintre eul liric și un „tu” nenumit, sugerând o distanță afectivă care provoacă suferință. Titlul are valoare simbolică, indicând nevoia de a fi auzit și înțeles.
Eul liric se definește printr-o insistență a strigătului, care nu este unul disperat, ci perseverent, aproape ritualic. Repetiția ideii de durată („fără oprire”, „până când”) sugerează speranța că acest strigăt va avea, în cele din urmă, un răspuns. Imaginea soarelui care „încălzește ecoul” introduce un simbol al vindecării și al luminii, în contrast cu „gheața dintre noi”, metaforă a răcirii relației sau a izolării emoționale.
Limbajul este simplu, lipsit de ornamente excesive, ceea ce accentuează autenticitatea emoției. Poezia transmite mesajul că apropierea dintre oameni necesită răbdare, perseverență și credința că distanța poate fi depășită.
Poezia „Epilog XXIII” are un ton meditativ și ușor melancolic, fiind o reflecție asupra posesiunii, timpului și inevitabilului sfârșit. Titlul sugerează o concluzie, o etapă finală de bilanț existențial.
Eul liric afirmă o aparentă stăpânire asupra timpului și a frumuseților lumii, elemente simbolice pentru viață și împlinire. Această siguranță este însă fragilă, deoarece apare figura „demonului”, personificare a morții sau a destinului inevitabil. Caracterizarea acestuia ca fiind „duios” creează un contrast puternic, sugerând acceptarea senină a pierderii.
Momentul „pe seară” este un simbol clasic al sfârșitului, al apusului vieții. Poezia transmite ideea că, deși omul se poate bucura de tot ce viața oferă, nimic nu îi aparține definitiv, iar desprinderea este inevitabilă.
Ambele poezii explorează relația omului cu limitele sale: în „Strigăt”, limita este distanța dintre oameni, iar în „Epilog XXIII”, limita este timpul. Dacă prima poezie este dominată de speranță și dorință de apropiere, cea de-a doua este marcată de luciditate și acceptare. Stilul minimalist și imaginile simbolice sunt trăsături comune care definesc lirica lui Victor Mihai Enache.
Citește și Semnal editorial. „Limba română pentru toţi”, de Ştefan Găitănaru
Citește și Exclusiv. Cum arată biserica de la Cerbu la un an de la incendiul din ziua de Crăciun
0 Comentarii