# Convorbiri neconvenţionale
# Cum se vede viața printr-o pereche de ochi desperecheați, ascunși sub rădăcinile unei flori în ghiveci? Ce ți se arată prin ei? O cetate aprocrifă cu un împărat ipotetic și căpia, gata să te termine în captivitate? Literatură absurdă? Joc de copii înțărcați? Stadiul germinal al unei scriitoare tinere care se răsfață într-un scrânciob imaginar? Altceva? Ce?
– Mi-aș dori să spun că văd măcar una dintre variante. Din păcate, bine spus, prin ochii mei desperecheați nu se văd prea multe. O lume haotică, nebună, plină de minciună și trădare. O lume în care trebuie să fii mereu atent chiar și la părintele tău. Am ajuns, noi, toți, să ne uităm în stânga și în dreapta de atâtea ori că nu cred că mai putem vedea și frumosul. Uneori, dar destul de rar, poate că ochii mei mai văd și jocul copiilor. Poate că uneori vreau să mai fiu copil și să cred în acea puritate a sufletului. Aceste momente mici și unice mă fac să merg mai departe, pentru că ele contează.
# Neconvențională în tot ce scrii, altfel în cărțile tale decât literatura tradițională. De ce ai ales acest drum?
– Nu am ales eu drumul. Dacă l-aș fi ales eu probabil că nici nu se mai vorbea, nici în treacăt, despre mine. Drumul m-a ales pe mine. De ce? Nu știu. A venit într-o zi acel zeu al creației și nu a mai vrut să plece. Recunosc că am încercat de câteva ori să-l alung. Uneori a și plecat, dar e atât de insistent. Nu mă lasă să țin drumul drept, zeul ăsta vrea mereu câte ceva de la mine și până nu-i fac pe plac nu am odihnă.
# Mai departe decât Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Bengescu, așii prozei românești, ce te nemulțumește la ei? Ce cauți dincolo de Hugo, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, surorile Bronte, Cervantes, Eugene O’Neil? De ce crezi că nu mai au priză la public? Ignorați, sau nu mai corespund sensibilității generației actuale?
– Nu cred nicio clipă că nu mai au priză la public. Da, ignorați sunt. Ignorați sunt mulți care nu ar trebui să fie. Acum e moda englezilor și americanilor, cum mai anii trecuți a fost moda nordicilor. Dar cred cu încăpățânare că omul care iubește literatura începe ca acești ași, altfel nu are cum. Fără ei nu există o cultură literară. Și ar mai fi de adăugat Aligheri, Poe și mulți alții. Poate că ne-ar trebui o săptămână întreagă să luăm la „disecat” toți acești monștrii ai literaturii, începând din țara noastră și trecând mări și oceane.
„Poate sună egoist, dar chiar am învățat că trebuie să trăiești pentru artă și să nu-i ceri să-ți dea înapoi”
# Cu vagi ecouri din Caragiale, Urmuz, Beckett, Edgar Allan Poe, Jonathan Swift, ai o creație literară cu totul aparte. Ai vrut să scandalizezi? Să te afirmi la repezeală? Să trezești comoditatea obișnuită din somnolență?
– Nu știu dacă e o creație literară aparte. Unele ies mai bine, altele mai puțin bine. Uneori zeul creativității mele e mai jucăuș, mai poznaș, alteori mai sobru, poate chiar mai furios. Nu, nu am vrut să mă afirm la repezeală, dovadă e timpul. Pentru că prima carte am publicat-o în 2003, o carte de care, cu siguranță, nu-și mai aduc aminte decât câțiva numărați pe degete. Abia în 2008, după mult scris, multe nopți nedormite și multe de șters și rescris s-a întâmplat să fie. Poate că pe atunci eram naivă, dar acum știu că nu contează să te afirmi, să ai o artă aparte, să fii zeu printre muritori. Contează doar să ai grijă de creația ta și s-o iubești, pentru că altfel nu te va iubi nici ea. Acum îmi înțeleg altfel zeul creator și nu îi mai cer să-mi ofere, îi cer doar să mă lase să mă bucur de câteva ore de scris, pentru că e o bucurie. Nu vreau să-mi aducă faimă, bani, glorie, doar bucuria mea personală. Poate sună egoist, dar chiar am învățat că trebuie să trăiești pentru artă și să nu-i ceri să-ți dea înapoi. Dacă e să fie e, dacă nu bucuria e mult mai mare decât orice munte de bani care ar putea să-mi cadă din urma unei cărți.
Prof. Marin Ioniţă
