„Primul volum din „Toată vremea-și are vreme” arată o parte din viața mea, începând de la naștere până la vârsta de 27 de ani. Al doilea volum cuprinde viața de care m-am bucurat și, mai ales, suferințele pe care le-am întâmpinat, descriind întâmplări, oameni și locuri, fără a judeca pe nimeni. Dacă cineva va fi supărat sau risipit întru ispitire, îmi cer iertare dintru început! Cartea „Toată vremea-și are vreme” este dedicată preoților și creștinilor din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, alături de care am muncit timp de peste trei decenii, înfruntând inerția și furtunile vremii!”, scria Calinic Argeșeanul, în 2018, la momentul apariției volumului al doilea.
Unul din momentele marcante trăite la mănăstirea Căldărușani, într-o perioadă de mari încercări, de actualul arhiepiscop al Argeșului și Muscel, a fost cel în care a fost călugărit și numele i-a devenit, din Constantin, ”Calinic”. Asta, deși starețul Veniamin avea o altă idee de nume, „Victorin”. Însă avea să triumfe dorința prietenului său bun din Transilvania, poetul Ioan Alexandru, singurul invitat la ceremonia tunderii în monahism din parcul Mănăstirii Căldărușani. Nume care i-a purtat apoi și pașii către Mănăstirea Cernica, acolo unde Sfântul Calinic fusese stareț. Ei bine, în continuarea consemnărilor sale din volumul doi al cărții Toată vremea-și are vreme, despre perioada în care a pribegit de la o mănăstire la alta, scriitorul Calinic Argeșeanul își amintește cum un preot din mănăstire ce fusese la București pentru a-și prelungi mutația pe buletinul de identitate i-a spus cu amărăciune: „Miliția de la Pantelimon mi-a cerut să dau note informative despre persoana dumneavoastră. Mi-au spus să fiu cu grijă, să nu spun la nimeni. Eu v-am spus ca să știți. Sunteți urmărit de Securitate! Nonșalanța cu care m-a anunțat, m-a pus pe gânduri. Nu era ceva nou. Credeam că, părăsind Căldărușanii pentru Cernica, totul se va termina. Dar se vedea că nu era tocmai așa”.
Și, în continuare, despre microfoanele cu care erau înțesați copacii de la Cernica: „În anul 1975, vara, a avut loc un Congres bisericesc internațional. Pregătirile au fost intense. Eu eram muzeograf și ghidul oficial al mănăstirii, pe lângă Pimen Georgescu. Nu-mi doream niciun fel de apariție în public…Forfotă mare. Organizare. Curățenie peste tot. În chiliile unde erau cazați invitații, Securitatea a înfipt microfoane, mici cât gămălia de chibrit, prin mobilier și în spatele portretelor atârnate pe pereți, pe sub mese sau chiar la reverul hainei. Nifon Bărbieru le afla pe toate și venea să-mi spună, în mod tainic, rugându-mă să nu vorbesc absolut nimănui. Din când în când, bonomul stareț venea, spre miezul nopții, și-mi spunea cum merg lucrurile, descriindu-le detaliat. Într-una dintre zile, mi-a spus în șoaptă, uitându-se misterios în jur: – Emilian, mitropolitul, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy – Elveția, a găsit microfonul înfipt după icoană în chilia repartizată… – Securitatea a pus microfoane înfipte în crengile copacilor sub care sunt bănci. Participanții la Congres se așezau pe băncile de sub copaci și povesteau de toate. Aparatura își făcea datoria. Maiorul Iliescu înregistra totul pe benzi magnetice, la un aparat special, așezat în chiliile oficiale, de lângă părintele Cosma Juncu. La terminarea stufosului Congres Teologic Interconfesional, starețul Nifon, tot misterios, cu degetul pus pe buzele lăsate în jos de zăpușeală, mi-a zis triumfător: – Gata, Calinic, am scăpat de urmărire! Congresul a luat sfârșit. Iliescu își strânge microfoanele agățate prin copaci. Era pentru prima oară când auzeam astfel vorbindu-se despre tehnica desfășurării Unui Congres Internațional Confesional”.
Citește și Rostirea lui Calinic. Despre întâlnirile cu Securitatea şi Dosarul de la CNSAS
0 Comentarii