Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule avocat Robert Roșu, Partener ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. Am citit și urmărit aproape toate articolele și aparițiile dumneavoastre legate de ceea ce vi s-a întâmplat, despre cazul dumneavoastră și despre achitarea dumneavoastră definitivă. Și, da, este foarte bine că din când în când sunteți invitat să spuneți povestea și ce vi s-a întâmplat. Cum credeți că a influențat cazul Robert Roșu justiția din România?
Citeşte şi: Taxele judiciare de timbru, achitate în numerar la ghișeele instanțelor
Robert Roșu: Ar fi poate prea mult să spun că dosarul meu este o bornă sau un reper al abuzurilor petrecute în justiția română din ultimul deceniu. Dar poate fi văzut ca un exemplu despre cum oameni nevinovați și chiar profesioniști ai dreptului pot ajunge într-un context judiciar cu care, în realitate, nu au legătură și despre cum pot fi victime ale unor anchete fără probe sau ale unei justiții strâmbe.
Mai mult, chiar justiția în ansamblul ei a devenit o victimă în acest interval. Nu cu mult timp în urmă, o judecătoare de prestigiu, fostă membră în CSM spunea că “o mână de oameni ține în mână un sistem întreg”, iar sistemul judiciar este “într-o structură piramidală care își permite controlul absolut.”
Acesta este contextul în care s-a derulat și cazul Roșu, dar și dosarele altor colegi avocați sau justițiabili obișnuiți. Un caz care a arătat că, în această perioadă de suspendare a legii și legalității în „câmp tactic”, de derapaj al unor instituții, avocatul a putut fi confundat intenționat cu clientul, sau chiar condamnat pentru susținerea unor opinii cu caracter juridic sau că pot fi trimiși oameni după gratii, pentru că au respectat hotărâri judecătorești irevocabile.
Despre abuzurile petrecute în ultimul deceniu în justiția română cred că se vorbește prea puțin, pe de o parte pentru că s-ar deschide răni dureroase, pe de altă parte pentru că unii actori sunt încă activi în justiție, și se pare că există această viziune, tacită aș spune, ce a fost rău să nu se mai discute și că ar trebuie să continuăm pe alte repere, poate mai corecte, mai morale, mai conforme cu legea. Apoi, pentru că această teorie a „luptei anticorupție” este încă folosită politic și pentru moment sunt prea puțini cei care să dezbată și să studieze, din perspectiva legală sau istorică, care a fost etiologia acestei teorii in Romania, de cine a fost purtată această „luptă” în realitate, cu ce mijloace și mai ales cui a profitat. Este ca și cum nu am avea voie să rostim alte idei, să dezbatem ce a însemnat lupta anticorupție în România în acest deceniu, dacă a existat sau nu cu adevărat, care au fost consecințele pozitive sau negative și mai ales cum se repară erorile făcute și abuzurile suferite. Sunt încă unii care par a sugera că această teorie a „luptei anticorupție” ar fi prea pură pentru a fi atinsă de idei, propuneri și dezbateri.
Revenind la întrebarea dvs., cred că au fost și niște rezultate mai concrete: îndrăznesc să spun că dosarul Roșu a creat contextul în care Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 233/2021, că motivarea în fapt și în drept a soluției în materie penală, la data pronunțării, conferă legitimitate hotărârii judecătorești, atât în plan individual – în ceea ce privește părțile la proces, cât și în plan general – în ochii publicului. Căci, știți bine, nu puțini au fost condamnații care aflau de ce au fost închiși, la mult timp după condamnare sau chiar după perioada de detenție.
Cred, totodată, că dezbaterea juridică din jurul cazului Roșu a sprijinit analiza și concluziile Curții Constituționale în Decizia nr. 102/2021 prin care a constatat că sintagma „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, prevederilor art. 6 din Convenție, precum și dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție ce reglementează dreptul la un proces echitabil și că această sintagmă contravine normei constituționale de la art .1 alin. (5) din Constituție și sub aspectul nerespectării exigențelor referitoare la calitatea legii.
Poate sunt subiectiv, dar în contextul pedepsei primite pentru un delict de opinie în cazul Roșu, am simțit un zbucium moral al fărădelegilor din domeniu… acest lucru m-a făcut să sper, până în ultima clipă, că mi se face, până la urmă dreptate.
Dar, mai mult decât atât, nedreptatea care mi s-a făcut, a părut că, vremelnic, a mișcat raporturile umane ascunse fie de frică, fie de instinctul de supraviețuire și dezbaterea atașată s-a proiectat în reflecțiile circumscrise dreptului… Am simțit simpatie, nu doar din partea colegilor de breaslă din țară, din străinătate, dar și din partea unor judecători sau procurori.
Și mai cred că răspunsul unitar al corpului avocățesc manifestat în cazul meu și, ulterior, explicarea mai coerentă, de către organele profesiei, dar și de către Înalta Curte, prin motivarea deciziei de achitare, a rolului avocatului într-o societate democratică și într-un stat de drept, au ajutat Justiția, în ansamblul ei.
Alina Matei: Care sunt fațetele legii, în opinia dumneavoastră?
Robert Roșu: Legea, ca un sistem complex de norme și reguli care guvernează societatea, poate fi analizată din mai multe perspective sau “fațete”.
Ar fi mai întâi fațeta normativă, adică legea ca un set de norme și reguli obligatorii, care stabilesc ce este permis, interzis sau obligatoriu, perspectivă care se concentrează pe scopul normelor legale.
Apoi, legea, cu fațeta ei funcțională sau administrativă asigură cadrul pentru funcționarea instituțiilor statului și pentru organizarea activităților administrative, precum și procedurile prin care sunt aplicate normele legale.
Putem vorbi și despre fațeta coercitivă, pentru că legea include sancțiuni pentru cei care o încalcă. Acest aspect coercitiv este esențial pentru a asigura respectarea normelor și pentru a descuraja comportamentele ilicite.
Însă după atâția ani de practică am început să fiu interesat cu precădere de fațeta socială și istorică, deoarece legea este un instrument social și reflectă realitățile și nevoile unei societăți la un moment dat și poate evolua pentru a răspunde schimbărilor sociale, economice sau culturale. Totodată o lege poate reflecta tradițiile juridice ale unei națiuni, cum ar fi influențele dreptului roman sau ale dreptului cutumiar.
La fel de importantă mi se pare astăzi și fațeta morală, pentru că legea reflectă valorile și principiile morale ale unei societăți, deși cele două nu sunt întotdeauna identice. Legea poate încerca să educe sau să modeleze comportamentul prin promovarea unor valori considerate pozitive, cum ar fi echitatea, onestitatea și justiția.
Legea reglementează și relațiile economice pentru a asigura echilibrul între interesele individuale și cele ale societății, manifestându-se așadar fațeta economică a legii.
Aceste fațete ale legii oferă o privire de ansamblu asupra complexității sistemului juridic, arătând cum legea funcționează la intersecția între norme, constrângere, moralitate și nevoile sau năzuințele societății.
Alina Matei: Uneori între textul de lege și aplicarea ei pare a fi o distanță de la roșu la negru. Reglajul fin al balansului lege-interpretare de cine ar trebui făcut?
Robert Roșu: Asigurarea echilibrului între lege și interpretarea sau aplicarea acesteia este o chestiune de armonizare între autoritatea normei și judecata contextuală, având ca scop realizarea justiției echitabile.
Acest echilibru trebuie realizat de către cei trei actori principali: legislativul, care creează legea, judecătorul, care o interpretează și o aplică (dar, potrivit principiului separației puterilor în stat, fără a deveni creatori de lege, ci interpreți fideli ai voinței legiuitorului în lumina valorilor constituționale), și categoria participanților la actul de justiție, precum avocatul, care oferă diverse perspective interpretative ale legii în valorificarea intereselor și drepturilor legitime ale clienților.
Reperele fundamentale pentru acest reglaj sunt: supremația legii – legea trebuie să fie clară, predictibilă și accesibilă, astfel încât să fixeze cadrul general pentru interpretare, principiul echității – aplicarea legii nu trebuie să devină o rigiditate formală, ci să se adapteze circumstanțelor pentru a răspunde exigențelor sociale și morale, dar și raționalitatea hermeneutică, adică interpretarea trebuie să fie ghidată de logica juridică, principiile generale ale dreptului și de spiritul normei, nu doar de litera ei.
Astfel, legea trebuie să ofere stabilitate, iar interpretarea să permită flexibilitate responsabilă, orientată spre adevăr și binele comun.
Alina Matei: Care este limita avocatului în asistarea și reprezentarea clientului?
Robert Roșu: Avocatul se află la intersecția dintre obligația de a-și servi clientul și respectarea legii, moralității și interesului public. Limitele legale sunt obiective, dar cele morale depind de valorile subiective personale ale avocatului. Totuși, profesionistul are datoria să găsească un echilibru între aceste dimensiuni pentru a proteja atât clientul, cât și integritatea justiției.
Limitele legale sunt destul de clar descrise de legi, regulamente și normele profesiei de avocat. Avocatul nu poate încuraja, susține sau participa la activități ilegale în numele clientului, nu se substituie clientului pentru că poate doar să consilieze sau să reprezinte clientul, nu să acționeze în locul său în decizii personale sau să semneze documente care nu îi aparțin. Apoi mai sunt limitele legate de conflictul de interese (avocatul nu poate reprezenta părți cu interese contrare) și de principiul confidențialității (avocatul este obligat prin lege să păstreze secretul profesional, cu excepția cazurilor impuse de lege).
În ceea ce privește limita morală sau etică, aceasta este ghidată de normele deontologice ale profesiei și de principiile personale ale avocatului. Cred că avocatul trebuie să acționeze cu integritate și să nu abuzeze de poziția sa pentru a obține avantaje neetice, deci trebuie să aibă o conduită corectă și onestă. Apoi, deși avocatul este obligat să ofere cea mai bună apărare pentru client, acesta poate refuza cazurile care contravin propriilor principii morale, cum ar fi apărarea unui client care recunoaște explicit intenția de a comite o crimă.
O limită morală ar trebuie să se subsumeze protejării adevărului, în sensul că avocatul nu poate să susțină fapte despre care știe că sunt false, chiar dacă clientul dorește acest lucru. Totuși, avocatul are dreptul să exploreze toate mijloacele legale de apărare, inclusiv punerea la îndoială a probelor acuzării.
Aș mai adăuga că avocatul poate refuza să reprezinte un client atunci când cazul contravine valorilor sale etice. Aș putea să vă dau și un exemplu în acest sens: în urmă cu câțiva ani am refuzat să asist un client într-o procedură de obținere a unor documente de stare civilă care îi erau necesare pentru a urma o procedură de eutanasie voluntară într-o altă țară.
Alina Matei: Dar limitări ale avocaților pot exista? Și dacă ele există, imaginea lui Hercule care cu limba străpunsă de lanțuri trage după sine oamenii, evidențiind puterea elocinței, trebuie să apară imediat în capul avocatului (imagine pe care o descrie Baltasar Gracian în Criticonul)?
Robert Roșu: Îmi place mult întrebarea ta. Imaginea lui Hercule, cu limba străpunsă de lănci, trăgând după sine oamenii, simbolizează puterea absolută a elocinței și a cuvântului care domină, convinge și atrage, chiar prin suferință și sacrificiu. Această reprezentare, oferită de Baltasar Gracián, poate fi asociată cu activitatea avocatului, care se ridică la rangul unui Hercule al cuvântului, capabil să își poarte cauza și să își “tragă” audiența – fie ea judecători sau justițiabili – către adevăr sau dreptate.
În mitologie, Hercule este simbolul forței fizice, dar în viziunea lui Gracián, forța lui nu mai este una brută, ci transformată într-o putere simbolică a limbii. Străpunsă de lănci, aceasta arată că elocința implică luptă, sacrificiu și suferință – o realitate pe care avocatul o cunoaște, deoarece în pledoariile sale își pune la bătaie propria energie intelectuală și emoțională.
Avocatul, asemenea lui Hercule, își folosește vorba pentru a obține soluția corectă, fie prin convingere, fie prin demonstrarea adevărului. El se confruntă cu obstacole grele (legi complexe, opinii contrare, prejudecăți), dar continuă să tragă cuvântul său înainte, sacrificându-și liniștea sau confortul personal în numele dreptății. Ca și lăncile lui Hercule, legea poate fi adesea ascuțită și dureroasă, dar avocatul o folosește ca instrument, nu ca piedică.
Elocința este si o formă de putere: Gracián subliniază că limba lui Hercule nu doar comunică, ci atrage și unește. La fel, avocatul nu doar argumentează tehnic, ci folosește arta persuasiunii pentru a influența inimile și mințile, conducând oamenii către soluții juridice sau morale mai înalte. Cuvântul său devine o forță transformatoare, depășind litera legii și atingând spiritul dreptății.
Totodată, imaginea descrisă, reflectă faptul că, pentru a convinge, avocatul trebuie să își depășească limitele personale, să accepte tensiunea, critica și, uneori, chiar nedreptatea. Acesta este prețul pe care îl plătește pentru misiunea sa socială, ca un Hercule care își asumă greul lumii pe umerii săi.
Astfel, atât Hercule, în viziunea lui Gracián, cât și avocatul într-un cadru juridic și filozofic, reprezintă o forță intermediară între haos și ordine, între oameni și adevăr.
Alina Matei: S-a schimbat ceva anume în modul în care vă exercitați profesia de avocat, ca urmare a experienței trăite de omul Robert Roșu în penitenciar?
Robert Roșu: Cu siguranță! Eu cred că experiența unui avocat care a fost victima unui abuz judiciar și a petrecut timp în închisoare poate deveni o formă de catharsis personal și profesional, transformându-l profund, atât din perspectivă umană, cât și în modul în care își exercită profesia.
Această experiență a fost pentru mine, înainte de toate, o confruntare dureroasă cu fragilitatea sistemului juridic și cu vulnerabilitatea individului în fața injustiției. Din perspectivă filozofică, o astfel de încercare m-a schimbat, marcând o trecere de la avocatul tehnician la un avocat mai uman sau umanist, care urmărește dreptatea cu mai multă ambiție.
În închisoare, am înțeles mai bine semnificația condiției limită descrisă de filozofi existențialiști precum Karl Jaspers sau Viktor Frankl. Confruntat cu nedreptatea, izolarea și umilința, am înțeles, sper, ce înseamnă să fii lipsit de apărare în fața unui sistem care ar trebui să te protejeze. Ca avocat, am dobândit o înțelegere mai profundă a suferinței altora și am dezvoltat empatie profundă pentru cei aflați în situații similare, căutând nu doar soluții legale, ci și restaurarea demnității celor pe care îi reprezint.
Nu mai pot percepe profesia ca pe o simplă exercitare a cunoștințelor juridice, ci și ca pe o misiune de reparare a nedreptății. Încerc, în măsura posibilităților să devin și un apărător al celor marginalizați, al celor care sunt victime ale sistemului.
Apoi, cred că am dobândit și o perspectivă epistemologică: în urma unui abuz judiciar, avocatul înțelege mai bine că adevărul juridic este uneori doar o construcție imperfectă, vulnerabilă la erori, prejudecăți sau interese ascunse. Această revelație schimbă perspectiva asupra legii: personal nu o mai pot vedea ca un ideal abstract, ci ca un instrument care trebuie folosit cu prudență și responsabilitate. În practică, sunt mult mai atent la detalii, la proceduri și la asigurarea unui proces echitabil, devenind un avocat mai critic față de mecanismele sistemului.
Alina Matei: Fruntea sus, spatele drept ar trebui să fie cel puțin două caracteristice ale avocatului. Oricând. Ușor de zis sau de citit. Fruntea sau spinarea dă mai mare bătaie de cap? 🙂
Robert Roșu: Metaforele „fruntea sus” și „spatele drept” cred că simbolizează două dimensiuni esențiale, dar distincte, ale profesiei de avocat: demnitatea și integritatea. Deși ele sunt interconectate, fiecare implică provocări unice, iar dificultatea lor depinde de presiunile interne și externe din cadrul profesiei.
„Fruntea sus” trebuie să evoce încrederea în sine, curajul moral și respectul față de propria valoare în fața adversității. Din perspectivă filozofică, acest concept se leagă de virtutea stoică a demnității umane – o atitudine care rămâne neștirbită indiferent de circumstanțele externe, așa cum argumentează Seneca sau Epictet.
Într-o lume juridică adesea marcată de competiție acerbă, conflicte de interese și presiuni din partea clienților sau instanțelor, a păstra „fruntea sus” devine dificil. În profesia de avocat, „fruntea sus” înseamnă capacitatea de a-ți păstra calmul, reputația și onoarea, chiar în fața atacurilor, presiunilor publice sau eșecurilor personale.
Juridic, demnitatea profesională este protejată de normele etice ale profesiei de avocat. Totuși, demnitatea nu se rezumă la respectarea regulilor: ea presupune capacitatea de a reprezenta interesele clientului fără compromisuri asupra valorilor fundamentale ale dreptului. A păstra „fruntea sus” poate însemna să refuzi cazuri contrare principiilor tale morale, dar și să îți aperi clientul cu fermitate, chiar împotriva curentului doctrinar sau jurisprudențial majoritar.
„Spatele drept” simbolizează rectitudinea morală și principialitatea, calități indispensabile pentru un avocat. Dacă „fruntea sus” implică o relație cu exteriorul (cum ești perceput), „spatele drept” se referă la relația cu tine însuți: capacitatea de a-ți păstra conștiința curată și de a nu abdica de la valorile fundamentale.
Ce este mai dificil?
A avea „spatele drept” este mai dificil, deoarece integritatea depinde exclusiv de tine. Nu există scuze externe – deciziile tale sunt rodul propriei conștiințe. Dacă îți pierzi demnitatea, aceasta poate fi restaurată prin reputație, dar dacă îți pierzi integritatea, îți pierzi însăși esența, renunți la tine însuți. Kant spunea că imperativul moral categoric cere să acționezi astfel încât să poți transforma decizia ta într-o lege universală – iar aceasta este o povară grea.
Din perspectivă juridică, „fruntea sus” poate fi mai greu de păstrat în fața presiunilor externe, cum ar fi adversarii puternici, mass-media sau contextul social. Uneori, a avea demnitate înseamnă să înfrunți nu doar sistemul, ci și propria teamă de eșec sau disprețul altora.
Ca să reconciliez ambele metafore, aș spune că ideal ar fi ca un avocat să le mențină pe ambele: „fruntea sus” pentru a reprezenta cu mândrie profesia și „spatele drept” pentru a apăra valorile fundamentale ale dreptății.
Însă, dacă avocatul trebuie să aleagă, „spatele drept” primează: integritatea este condiția sine qua non a demnității reale. Astfel, în profesia de avocat, „spatele drept” este temelia pe care se sprijină „fruntea sus”.
Alina Matei: Confidențialitatea și discreția, yin și yang-ul obligațiilor avocaților, fac să ascunzi uneori tristețea proprie care te încearcă atunci când vezi clientul în stăpânirea nedreptăților. Și atunci te arunci în luptă ca și cum ar fi pentru tine. Sentimentele avocatului (de la tristețe până la bucurie, de la nervi până la relaxare) cât de în umbră sau lumină să rămână?
Robert Roșu: Avocații sunt adesea percepuți ca fiind lipsiți de emoții, însă realitatea este mult mai complexă. În fața nedreptății care lovește clientul, avocații trăiesc uneori o profundă tristețe, pe care o ascund cu grijă. Rolul lor îi obligă să fie pilonii de sprijin ai celor pe care îi reprezintă, chiar dacă sufletul lor este uneori măcinat de durerea și frustrarea generate de un sistem imperfect sau de circumstanțe nedrepte.
Sentimentele avocatului rămân deseori în umbră, protejate de masca profesionalismului. Alteori, în momentele de victorie sau în clipele de empatie, ele ies la lumină, revelând umanitatea profundă a acestei profesii. Cu toate acestea, un avocat știe că misiunea sa este mai presus de trăirile personale.
Chiar și atunci când se confruntă cu propriile dileme morale sau cu povara emoțională a cazurilor dificile, avocații rămân fideli misiunii lor. Ei își canalizează sentimentele spre acțiune, fiind mereu concentrați pe obiectivul final: apărarea drepturilor clientului. Astfel, avocații devin nu doar reprezentanți legali, ci și adevărați susținători ai demnității și speranței umane.
Alina Matei: În Marea Britanie, judecătorii care se vor specializa pe cauze penele fac un stagiu de o lună într-un penitenciar, efectiv stau acolo, pentru a înțelege mai bine condițiile de detenție. O astfel de reglementare cum ar fi să fie în România?
Robert Roșu: Știu că, și în prezent, studenții, dar și auditorii de justiție, judecătorii și procurorii pot participa la activități aplicative în baza unor Protocoale încheiate între Institutul National al Magistraturii si Administrația Națională a Penitenciarelor. Diferența este că, în România, viitorul judecător, dar și procuror, participă la activități care nu implică întotdeauna cunoașterea condițiilor de detenție și nici nu au un contact nemijlocit cu condamnatul și problemele acestuia.
Realizarea unor stagii de practică în penitenciare de către judecători, procurori și alți actori din sistemul de justiție este un demers cu multiple beneficii, atât pentru profesioniști, cât și pentru întregul sistem judiciar. Printr-o interacțiune mai concreta cu personalul și cu deținuții, actorii din justiție pot observa efectele directe ale pedepselor privative de libertate, ceea ce poate influența abordarea lor în evaluarea proporționalității și eficienței pedepselor aplicate. Această înțelegere poate contribui la evitarea unor decizii care, deși legale, pot fi disproporționate sau ineficiente în raport cu scopul de reeducare și reintegrare socială a condamnaților.
În al doilea rând, contactul direct cu mediul penitenciar poate îmbunătăți colaborarea între instituțiile din justiție. Cunoașterea provocărilor cu care se confruntă sistemul penitenciar – cum ar fi suprapopularea, lipsa resurselor sau dificultățile de reintegrare – poate conduce la o mai bună coordonare între judecători, procurori și administrația penitenciară, în vederea implementării unor soluții eficiente.
În plus, această practică dezvoltă empatia și capacitatea de a lua decizii mai bine informate, fundamentate pe realitatea socială. De exemplu, judecătorii și procurorii pot înțelege mai bine condițiile de detenție și modul în care acestea influențează comportamentul și perspectiva condamnaților.
În concluzie, practica în penitenciare oferă o experiență valoroasă pentru actorii din justiție, contribuind la luarea unor decizii mai echilibrate, cu impact pozitiv asupra sistemului penal și societății.
Alina Matei: Vă considerați un om norocos?
Robert Roșu: Cu siguranță sunt un om norocos! Vin dintr-o familie tradițională, în care au primat realizările spirituale și nu cele materiale. Acasă am învățat ce este credința în Dumnezeu, cinstea, bunătatea, respectul, recunoștința, loialitatea, munca, iertarea.
Am crescut într-o familie sănătoasă din punct de vedere moral, în care am învățat că scopul nu scuză mijloacele, că aparențele nu sunt suficiente în a cataloga oamenii. Fiecare obiect care ne-a ușurat traiul a fost obținut prin muncă, la fel fiecare moment de răsfăț sau relaxare. Din fericire și soția mea a crescut într-un asemenea mediu, astfel că ne este ușor să transmitem și copiilor noștri aceste valori.
(Articol preluat din juridice.ro)
0 Comentarii