# Musceleanul rănit în Afganistan s-a întors la locul exploziei care l-a ţintuit pe viaţă într-un scaun cu rotile # Ionuț Claudiu Butoi rememorează pentru Jurnalul de Argeș ce a simțit când s-a reîntors, după 8 ani, pe pământul care i-a schimbat destinul
Eroul este Ionuţ Claudiu Butoi, 38 de ani, recăsătorit. Are un băiat în vârstă de opt ani, născut la puţine luni după ce putea să rămână fără tată. În vara lui 2008, Ionuţ a fost rănit în Afganistan, acolo unde se afla în misiune ca soldat al Batalionului 30 Vânători de Munte „Dragoslavele” Câmpulung. Pe 25 octombrie 2016, după opt ani de la explozia care l-a lăsat în cărucior cu rotile, Ionuţ Butoi s-a întors pe câmpul de luptă şi i-a îmbărbătat pe militarii români care execută misiuni în Afganistan.
„Unii ajung generali peste noapte, iar noi nu putem avansa”
Acum este plutonier şi speră să fie înaintat în grad. „Cu greu am fost avansat în grad şi nu înţeleg asta. Unii ajung generali peste noapte, iar noi nu putem avansa. La vârsta mea trebuia să fiu deja plutonier adjutant, dar mi-au zis că nu se poate anul acesta”, declară Ionuţ Butoi. Şi nu ezită să vorbească şi despre alte lucruri care nu sunt cum ar trebui: „Primul român a fost rănit în teatrele de operaţiuni militare în 2004 şi nici acum nu avem în ţară un centru de recuperare pentru asemenea cazuri. Se încearcă ceva la Spitalul Militar Central, vreo trei-patru rezerve, adică minim, dar de opt ani, de zece ani nu s-a făcut nimic”. Şi nu e singura problemă. „Uite, spre exemplu, dacă am nevoie de cărucior, trebuie să aştept să se facă comisie, să se facă licitaţie, abia apoi îl primesc, dar primesc tot ce vor ei, ce aduce firma care câştigă licitaţia, nu căruţul care îmi trebuie mie. La fel se întâmplă şi în cazul celor care au nevoie de proteze. Cineva câştigă licitaţia, proteza nu se potriveşte şi cel care are nevoie de ea, fără un picior fiind, trebuie să se descurce singur”, aşa prezintă plutonierul Butoi mersul lucrurilor în jurul militarilor răniţi.
„Explozia a fost cu dedicație!”
A făcut armata, cum se spune, apoi a devenit militar angajat. Asta se întâmpla prin 2003, iar peste cinci ani s-a dus în Afganistan. „Mulţi spun că ne ducem acolo pentru bani, dar eu nu am avut neapărat această motivaţie, fiindcă aveam salariu bun şi lucram şi particular, în afara programului. Dacă eşti cu adevărat militar, îţi doreşti puţin să vezi şi ce înseamnă un război. Mă gândeam că eu nu pot fi mai prejos decât ceilalţi!”, explică Ionuţ. A plecat pentru şase luni, a stat acolo mai puţin de două. „Misiunile noastre erau de sprijin pentru patrule. Noi eram pe TAB, o misiune dura 24 de ore. Făceam pază la puncte strategice. Anul acela a fost cel mai negru pentru trupele NATO, foarte mulţi militari au fost ucişi, foarte mulţi au fost răniţi… Nu-mi era frică de glonţ, ştiam că sunt bine protejat în TAB, dar mi-era frică de bombă. La glonţ e altceva, eventual puteai fi rănit… Dar la bombă nu ai ce să faci. Pur şi simplu nu ai ce să faci!”. Şi parcă se aştepta să se întâmple ceva în acea zi de sfârşit de august, când se afla pe Autostrada Qalat-Kabul în transportorul al treilea din coloană. „Parcă am presimţit ceva. Şi eu, şi Dragoş, Dumnezeu să-l ierte! Sunt nişte lucruri despre care nu pot să vorbesc, dar, dacă le pui în legătură, îţi faci o anumită idee”, spune militarul câmpulungean. Explozia a fost „cu dedicaţie”, spune el, fiindcă dispozitivul exploziv a fost detonat chiar atunci când TAB-ul lui a trecut. El şi Dragoş Alexandrescu erau ieşiţi pe transportor, acesta a fost ghinionul. Ionuţ a fost aruncat de pe vehicul de explozie, iar Dragoş a fost izbit de metalul TAB-ului, fiind ucis pe loc. „M-am trezit peste vreo zece zile, după ce fusesem şi în comă indusă. Eram în Germania, credeam că se fac experimente pe mine. Aveam în minte imagini de dinainte de misiune, cum că mă duceam în dormitor, la somn. Apoi, treptat, îmi reveneau frânturi de imagini… Şi a urmat calvarul, chinul refacerii. Un an mi-a trebuit ca să nu mai am dureri, să îmi revin cât de cât, să mă pot mişca, să încep să capăt încredere în mine”, îşi aminteşte Ionuţ Butoi.
„Americanul ar fi în stare să facă orice pentru un rănit (…) ai noştri spun că e prea scump”
Au fost ani grei, primii ani. Şi nu înţelege de ce cazurile precum al lui nu sunt gestionate cum trebuie. „Am fost repatriat repede… Ştii cum e, că avem şi exemplu victimelor de la Colectiv, unde, la fel, medicii au tot susţinut că pot face faţă lucrurilor, ca şi cum le-ar fi ruşine să ceară ajutorul străinilor. Americanul ar fi în stare să facă orice pentru un rănit, însă intervin ai noştri şi spun că e prea scump, că nu putem plăti, aşa că hai în România, la spital. Dar în ţară nu avem centru de recuperare… Şi aici nu vorbesc de fizioterapie, ci de dotări necesare pentru ceea ce am avut eu şi alţi colegi. Nu se compară ce e în străinătate cu ce e la noi. Încă nu există cadrul necesar pentru ca cei ca mine să fie sprijiniţi”.
„Dacă Dumnezeu m-a lăsat în viaţă, înseamnă că mă iubeşte”
Şi totuşi, sprijin a primit. Asociaţii şi fundaţii precum „Camarazii” şi „Motivation” au deschis drumul lui Ionuţ Butoi către o nouă viaţă. Fie ajutându-l să-şi achiziţioneze un cărucior cu rotile, fie ridicându-i moralul. „Primii ani de după accident au reprezentat perioada cea mai grea. Eram aşa, îndoit, îmi spuneam că viaţa nu mai are sens pentru mine… Dar, uşor, uşor, văzând băieţelul crescând… Apoi a venit şi condusul maşinii, faptul că mă pot descurca singur, că mă pot îmbrăca singur – toate acestea mi-au ridicat moralul”, spune tânărul care avea 30 de ani şi doar câteva zile în momentul producerii accidentului. Cei de la „Motivation” l-au îndrumat, l-au învăţat să ia viaţa de la capăt în cărucior. L-au convins că se poate descurca singur, deşi el susţinea că trebuie să fie mereu însoţit de cineva. „Scopul lor e să te înveţe să fii independent, lucru pe care eu nu îl credeam atunci. Dar apoi am reuşit, iar acum privesc viaţa mai bine, mai optimist. Dumnezeu mi-a dat tot ce am dorit, dar nu poţi să ai fără sacrificiu. Dacă Dumnezeu m-a lăsat în viaţă, înseamnă că mă iubeşte!”.
Naș de cununie i-a fost un alt erou rănit în Afganistan
S-a întors în Afganistan anul acesta, de Ziua Armatei. Pentru el a fost un adevărat maraton: a plecat de acasă sâmbătă dimineaţă şi s-a întors luni spre seară, timp în care s-a odihnit doar două ore, pe o targă, în avionul Hercules. „Mi s-a părut normal să fiu acolo, nu m-am simţit diferit. Singura chestie e că parcă mă vedeam în pat, la spitalul din Kandahar, şi mi s-a părut aşa, nu ştiu cum. Le-am vorbit militarilor români de acolo şi le-am spus să se gândească că nu vor fi probleme, chiar dacă vor trece printr-un accident, fiindcă s-ar putea să fie chiar mai bine decât înainte. Dar, înainte de toate, le-am spus să nu uite că singurii care vor fi alături de ei vor fi cei din familie, de aceea şi ei trebuie să fie alături de familie acum, când sunt sănătoşi. Nu soţia, nu prietenii, în mod sigur familia”, relatează Ionuţ evenimentele întoarcerii în Afganistan. Şi nu aruncă sfaturi doar aşa, că e veteran. În urmă cu patru ani a divorţat, mai înainte îşi pierduse tatăl. Au fost acei ani grei, dar familia i-a rămas alături, iar în acest an şi-a reclădit viaţa, recăsătorindu-se cu Georgeta Elena. Naş de cununie i-a fost plutonierul adjutant Marius Apostol, şi el erou rănit în Afganistan, cel care pe 11 noiembrie 2016, de Ziua Veteranilor din Teatrele de Operaţiuni, a lansat cartea „Sacrificiu pentru NATO”.
„Clachează şi oamenii normali, de aceea toţi trebuie să fie sprijiniţi”
Pentru noua viaţă a lui Ionuţ a contat şi faptul că s-a apucat de sport. Prima dată de înot, însă acum a renunţat, fiindcă nu se putea încadra într-un anumit barem. A început să practice tirul cu arcul, haltere şi se gândeşte şi la tenis de masă. Legitimat la Clubul Sportiv Steaua, la secţia de paralimpici, Ionuţ Butoi face parte şi din echipa „Invictus”. Anul acesta s-a ratat participarea la jocurile „Invictus”, în Statele Unite ale Americii, dar echipa României va fi în competiţie la anul, la Toronto. „Colegii mei au fost în State ca vizitatori, numai că eu nu am vrut. Nu vreau doar să mă plimb, vreau să concurez, să fiu competitiv. Mă gândesc chiar la Olimpiada Paralimpicilor, dar e greu cu calificarea, e nevoie de competiţii în străinătate”, şi-a propus Ionuţ.
Până atunci, trăieşte într-un vârtej. Aproape că nu este zi în care să nu fie prezent la un eveniment caritabil, militar, sportiv… „Poate că sunt unii care se folosesc de asemenea lucruri, dar nu mă interesează acest aspect. Profit de aceste ocazii nu pentru mine neapărat, nu vreau să îmi fac eu imagine, eu sunt aşa cum sunt. Vreau ca şi ceilalţi care sunt ca mine, vreau chiar ca şi oamenii normali să vadă că viaţa poate fi trăită în continuare. Sunt mulţi oameni normali care se confruntă cu probleme şi care clachează. Satisfacţia mea este mare fiindcă deseori primesc mulţumiri pentru că le dau putere de a merge mai departe, aflu că se liniştesc, că îşi văd de viaţă în continuare. Dacă eu pot, nu ştiu de ce nu ar putea şi alţii!”, astfel motivează Ionuţ Butoi prezenţa sa în toiul evenimentelor.
Material realizat de Cătălin Ion Butoiu
0 Comentarii