Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trai. Nu întâmplător, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în 1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo: execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din articolele lui Constantin Mille. Astăzi, la 110 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja, o poveste care s-a propagat și în județul Argeș, ca de altfel în întreaga Muntenie.
România, piedică în gloria Imperiului Austro-Ungar
Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice şi decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrată valabilitatea axiomei. O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului în acel moment: România. Şi ea, ca şi Serbia, avea teritorii naţionale şi poziţii asuprite de dubla monarhie; şi ea visa la revanşă; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a eşuat. Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia, solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea şi „salvarea” situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor transilvăneni.
Reţeaua de spionaj a lui Eidinger
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de plasare de forţă de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger. Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica sa de infiltrare a spionilor în ţara vecină se folosea de marile linii de cale ferată şi de şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi livrându-le apoi armatei austro-ungare. Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: „Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va „lucra” şi cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale căror „articole erau scrise” – mărturisea acelaşi Günther – „pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acţiune.
Flămânzi, satul de unde Imperiul Austro-Ungar a aprins fitilul
Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru şi hrană, au cerut cu violenţă semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic.
Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ, arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.
Răspândirea răscoalei
În luna martie, răscoala se extinde, pe acelaşi tipar şi cu ajutorul aceloraşi agitatori. Sunt cuprinse judeţele Iaşi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamţ, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se arată incapabil de a controla situaţia. Primul ministru, Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel puţin ciudat, solicitând reprimarea răscoalei „cu cea mai mare fermitate şi blândeţe”. Alţi fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plată a Austro-Ungariei şi deci refuză să ia vreo măsură imediată.
Două personaje au realizat însă gravitatea situaţiei: Take Ionescu şi Carol I
Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi apără deloc pământurile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia imediată. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere şi venirea liberalilor, sprijiniţi de Take Ionescu, pentru a pune capăt răscoalei (12 martie 1907). Pasiunea pentru şosele a spionilor creaţi la şcoala lui Eidinger a început de-acum să dea roade. Urmând liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: „oameni călări mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, prădând, dând foc, omorând”. Interesant este că în multe locuri, după cum arată rapoartele, „ţăranii s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţi”. Dar în alte zone, jaful şi crima au întunecat judecata, ţăranii alăturându-se agenţilor imperiali.
Împăratul Franz Joseph al Austriei sprijină România
Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil. Carol I i-a înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au operat aproape 10.000 de arestări. Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală dată planului lui Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o intervenţie militară în România, a protestat vehement. Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau de aceeaşi vârstă. În plus, regina Elisabeta se înţelesese foarte bine cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei.
sursa: lovendal.ro
0 Comentarii