# CONVORBIRI NECONVENŢIONALE
# Doctore, doctore… E plină lumea de doctori. De voie, de nevoie, fără voie….
– Eu nu am fost silit, am fost căutat și sunt calificat!
# Doctori în medicină, în științe, în filozofie, în astronomie… Tu, de care?
– Terapeut. Vindecător.
# De oase, de piele, de nervi, de aparat respirator, digestiv, urinar, reproducător?…
– De cuvinte, prietene!
# Cum? Și vorbele pot fi bolnave? Pocite? Zăpăcite?
– Le întâlnești la tot pasul.
# Și cum le tratezi? Le faci masaj? Le pui în gips? Le descânți?
– Mai des le operez!
# Se întâmplă să le și ucizi?
– Când nu poți să le salvezi… Dar eu nu le elimin decât pe cele parazitare. Tumorile letale…
# În ce policlinici ai lucrat, în ce spitale?
– În redacția Revistei Argeș. Pe vremea cînd director era poetul Gh. Tomozei.
# Hai să nu ne mai jucăm cu vorbele! Ce făceai acolo?
– Eram corectorul-șef. Asistenta mea, domnișoara Badea Cleofila. Toate cuvintele care se publicau, mii și mii, treceau prin ochii noștri ca pe o lamă de microscop…
# Dar erau texte de poeme, de proză literară, de teatru, eseuri, interviuri, cronici….
– Da! Închipuiți-vă, de la Arghezi la Adrian Păunescu, de la Labiș la Marin Sorescu, de la Noica la Petre Țuțea, de la „Ahoe” (n.a. Tudor George) la Teodor Pîcă…. Prinși în vârtejul creației, chiar marii scriitori scapă uneori cuvinte pocite….
# Și dacă ai fi avut de corectat un text de felul: “…Parcă s-a deschis și s-a închis cutia/ Unui giuvaier, de sânge. / Ai pune gura și-ai strânge”, ce-ai fi făcut?
– Spre norocul meu, acest text al lui Arghezi, fusese publicat în nenumărate ediții, așa că nu mi-ar fi rămas decît să-l dau la tipar pe răspunderea autorului.
# Înțeleg, domnule Vasile Ghițescu, foarte bine că munca de corector e una de mare răspundere…
– Am corectat și zeci de cărți și au fost mulțumiți și autorii și cititorii…
# Ba te-ai și molipsit, sau poate așa te-ai născut… Ai destul de mult talent de scriitor…. De ce nu publici mai des și mai consecvent?
– Mă stârnesc impulsuri ca pe un veșnic îndrăgostit de femeile pe care le iubește. Dar inima, chiar ea…. după un infarct, care a venit peste altul, trebuie să o protejez. Un efort intelectual, chiar literar, poate fi la fel de periculos ca unul erotic….
# Omul, dragă prietene, nu-i un cuvânt în vânt… Sau poate că numai atît….
– „Nu e altă minune mai mare pe pămînt decît omul” spunea bătrânul înțelept din antichitate.
# Domnule doctor de cuvinte pocite, viața omului nu este întotdeauna cum ar vrea el să fie…. În cărțile la care-ai lucrat sunt povești de dragoste, de fericire, de suferință, întâlniri, despărțiri… Se și moare în romane, în tragedii… Personal, ți s-a întâmplat să fii față-n față cu acea doamnă fatală? Cum a fost?
– În vara lui 1964 am fost surprins de un val în mare. Am fost târât în adânc. Înainte de a-mi pierde cunoștința, în fracțiuni de secundă, am revăzut întreaga viață, ba chiar și un tablou lugubru cu părinții, frații, rudele, prietenii, aplecați deasupra catafalcului meu.
# Un accident și atât?
– Cealaltă cumpănă, foarte mare, a fost în 2006, chiar a doua zi după aniversarea a 40 de ani ai Revistei Argeș, pe 17 iunie când am suferit primul infarct miocardic. După șapte zile, l-am avut pe al doilea, chiar în cabinetul de consultație al medicului cardiolog.
# Ți-a mai dat târcoale?
– Am încercat să mă adaptez la ritmul vieții sociale. Încolo, ce aș mai putea spune? Mireasa neagră nu poate fi trimisă la distanță de niciun pământean. Cărămida e după colț. Dar trebuie să rămânem încrezători. Nu avem două rânduri de vieți!
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii