# Convorbiri neconvenţionale.

# Cum era coabitarea dacilor cu seminţiile migratoare? Subordonarea? Asimilarea?
– Deşi Dacia a fost numită uneori în izvoarele istorice Gothia sau Gepidia, după numele populaţiei migratoare dominante, sub toate hegemoniile care s-au succedat realitatea durabilă şi permanentă a fost populaţia autohtonă, elementul care a asigurat continuitatea civilizaţiei.

Grupurile germanice nu au reprezentat decât o minoritate de războinici care nu au putut ocupa efectiv întreg teritoriul. Chiar şi acolo unde prezenţa lor a fost mai marcată, goţii au convieţuit cu autohtonii fără să existe o întrepătrundere a celor două etnii (după cum arată cercetările arheologice).
Din punct de vedere economic, perioadele de dominare a migratorilor nu au avut efecte importante deoarece au fost de scurtă durată, vizigoţii fiind izgoniţi de huni, iar gepizii nimiciţi de avari şi longobarzi. Având o economie de consum, hrana trebuia să le fie asigurată de către autohtonii a căror prezenţă şi activitate le erau absolut necesare: nici hunii şi nici avarii nu au constituit altceva decât minorităţi războinice, economia lor fiind incompatibilă cu viaţa urbană şi cu activitatea agricolă. Singurii migratori a căror prezenţă a fost mai îndelungată şi a condus la relaţii mai strânse cu autohtonii au fost slavii, care au jucat în ţinuturile dunărene rolul pe care l-au jucat în Occident neamurile germanice.
Goții, popor germanic, au fost primii migratori care s-au aşezat în Dacia. Prezența lor este atestată de descoperiri arheologice precum tezaurul de la Pietroasa, mormintele princiare de la Apahida. În anul 376 ei au fost înfrânți de huni și alungați peste Dunăre. În schimb, în Nordul Dunării, pe întreg teritoriul fostei Dacii, unde slavii au rămas în număr mic şi în zone restrânse, poporul român superior numeric, social-economic şi politic i-a asimilat treptat. La sosirea lor pe teritoriul românesc, slavii au venit în contact cu obştile teritoriale româneşti. Unele dintre aceste obşti au primit de la slavi denumiri dintre cele mai semnificative: Vlaşca (ţara vlahilor), Romanaţi (ţara românilor) etc.
Aşezarea masivă a slavilor între Dunăre şi Balcani a întrerupt vreme de trei secole, contactul direct al românilor cu Imperiul Bizantin şi de aceea izvoarele scrise nu îi menţionează pe români decât începând cu sec. al X-lea, odată cu revenirea bizantinilor la Dunăre şi începerea expansiunii maghiare la Est de Tisa. Chiar dacă a fost menţionat numai începând cu această dată în izvoarele scrise bizantine, maghiare, ruseşti sau germane sub denumiri ca vlahi, valahi, olahi sau blaci, poporul român şi-a continuat viaţa şi activitatea în sate grupate în diferite formaţiuni statale specifice.
# Care a fost punctul culminant al dezvoltării obştei ţărăneşti? Când a început destrămarea şi de ce? Unde s-a ajuns?
– Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începând cu retragerea împăratului Aurelian din anii 271/275 din Dacia, şi până la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului român în formare.
Începând cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formându-se preponderent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil.