Originară din satul Poenărei, județul Muscel, Iustina Constantinescu s-a născut la 12 aprilie 1912, în familia unor proprietari agricoli: Grigore Grigorescu şi Justina Poenăreanu, descendentă a unor generaţii succesive de preoţi ortodocşi, dintre care preotul Grigorie Poenăreanu, „un haiduc de popă de la munte”, cum îl descria Ion Ghica într-una din celebrele sale „Scrisori către Vasile Alecsandri” (Bucureşti, 1887), cel care a fost membru fondator al Societăţii filarmonice din Ţara Românească, în anul 1833.

Model de comportament în familie şi în comunitatea sătească

În anul 1928, Iustina Grigorescu se va căsători cu preotul Ioan Gh. Constantinescu din satul Cerbureni, judeţul Argeş, absolvent al Seminarului Teologic „Neagoe Vodă” din Curtea de Argeş. Model de comportament în familie şi în comunitatea sătească, a fost principalul reazem al soţului său în dificila misiune asumată de a reconstrui din temelii monumentala biserică de lemn „Cuvioasa Parascheva”, proiectată de renumitul arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet, între anii 1937-1943, în condiţiile economice precare determinate de cel de-al Doilea Război Mondial. Ca mamă devotată a celor trei fii ai săi, s-a preocupat, cu o perseverenţă remarcabilă, de viitorul lor, aceştia absolvind cursuri universitare, în pofida unor privaţiuni materiale agravate de statutul de „chiaburi” – etichetă a ideologiei „proletare” care promova lenea socială, marginalizând valorile autentice confirmate prin muncă. Neacceptând sub nicio formă ideologia comunistă, întrucât contravenea în mod flagrant propriilor sale principii de viaţă, dezaprobând „egalitarismul în sărăcie” propovăduit de către „apostolii” mincinoşi ai marxism-leninismului care îmburuienaseră cu otrava ateistă sufletele oamenilor, a devenit conştientă că are datoria sfântă de a contribui la înlăturarea unui regim străin spiritului neamului, impus la comanda criminală a unor potentaţi comunişti de la cârma Imperiului roşu.

Torturată în cursul anchetelor de la Securitatea din Piteşti

În interogatoriul din 30 iunie 1958, Toma Arnăuţoiu, lider al formaţiunii de partizani, declara, la Securitatea din Piteşti, că, descoperind locul unde erau ascunşi, „soţia lui Constantinescu Ioan a zis că doreşte şi ea să vină la noi (la partizani, n.n.), că şi ea este o «bună româncă», spunând că ne aduce şi alimente, chiar de suntem la trei kilometri depărtare” – confirmare indubitabilă a sentimentelor patriotice pe care Iustina Constantinescu le nutrea pentru ţară şi pentru destinul ei de libertate. De aceea, sentinţa 119 din 4 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare o va culpabiliza pentru comiterea delictului de „omitere de denunţ” şi pentru sprijinul efectiv – moral şi material – acordat membrilor Grupării de partizani „Haiducii Muscelului”, „de favorizarea bandei teroriste Arnăuţoiu, ai cărei membri se ascundeau, în anul 1952, lângă satul Poenărei”, consemnând următoarele infracţiuni ce vizau art. 284 combinat cu art. 207 al Codului penal comunist: „Începând din anul 1952, inculpata a ajutat cu alimente, bani şi articole de îmbrăcăminte pe membrii fugari ai bandei, care erau urmăriţi de organele de stat, pentru că au săvârşit acte teroriste, despre care avea cunoştinţă. Inculpata Constantinescu Iustina a găzduit pe membrii fugari ai bandei teroriste şi a ţinut legătura cu o serie de membri care sprijineau pe terorişti. Împreună cu coinculpata Andreescu Maria, s-a deplasat la Câmpulung, unde au fost trimise de teroriştii fugari, pentru ca să ceară ajutoare lui Dragomirescu Ilie”. Şi, pentru că a „uneltit”, astfel, împotriva sistemului totalitar, instanţa militară, formată din slugi servile regimului opresiv comunist, o condamna, în şedinţa din 4 iunie 1959, la „15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii”. Torturată în cursul anchetelor de la Securitatea din Piteşti, de către torţionari bestiali ai acestei odioase instituții criminale, a îndurat cu stoicism odiseea închisorilor de la Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea, suportând cu greu privaţiuni de nedescris, încercări diabolice de a strivi demnitatea unei adevărate luptătoare pentru adevăr şi libertate.

Soţul său a fost executat în incinta Penitenciarului Jilava

La 23 octombrie 1951, prin intermediul părintelui Nicolae Andreescu, Ioan Constantinescu, soțul Iustinei, avea să-i cunoască pe cei din grupul de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu, care veniseră să ridice armamentul ascuns în turla bisericii din Poenărei. Deşi se expunea la riscuri mari, deoarece Securitatea patrula în zonă, părintele Ioan Constantinescu a păstrat legătura cu luptătorii din munţi, o vreme prin intermediul preotului Nicolae Andreescu, apoi în mod direct. Pe Toma sau Petre Arnăuţoiu îi primea chiar acasă la el, în mai multe rânduri, în 1952 şi 1953, când le oferea alimente, medicamente, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, lumânări, diferite obiecte casnice şi altele. În acţiunea sa de susţinere a celor din munţi, părintele era ajutat de soţia şi fiica sa. În urma unei trădări din partea unui fost membru al grupului de rezistenţă, părintele Constantinescu, alături de ceilalţi, a fost arestat la 22 iunie 1958 şi trimis în ancheta Securităţii din Piteşti. La proces a fost învinuit de favorizarea celor din munţi, de susţinerea cu alimente, lucruri şi alte produse, că „a îmbrăcat masca falsă a calităţii de preot, în dosul căreia se ascundea chipul hâd al unui criminal josnic, pentru a lovi cu cruzime în oamenii cinstiţi; [că] a încercat să nege cu făţărnicie faptele lui, pentru a scăpa de pedeapsa dreaptă ce urmează să o primească, crimele lui fiind dovedite cu prisosinţă”. Prin sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Ioan Constantinescu a fost condamnat la pedeapsa capitală, prin împuşcare, pentru infracţiunea „acte de teroare” (art. 207 Codul Penal). La 18 iulie 1959, ora 22:30, în incinta Penitenciarului Jilava, părintele Ioan Constantinescu a fost executat.