Piatra de Albeşti – Albeştii de Muscel – e moale cam ca marmura de Carrara. „Păi de-aia Michelangelo putea să facă ce vrea cu ea”, susţine Gheorghe „Gelu” Manta. Oamenii din Albeşti sunt mai duri ca piatra, iar Gelu Manta a dovedit-o de multe ori. Şi nu iartă prostia, hoţia şi lipsa de patriotism. Dacă ar exista o daltă pentru a şlefui oamenii, cu deosebire conducătorii, i-ar transforma nu în opere de artă, ci în lucruri cu utilitate. Dar acest reportaj e despre altceva…
A intrat la liceu în dublă secvenţă. Vroia la Câmpulung, dar nu s-a putut, a ajuns la „Veterinară” la Curtea de Argeş, apoi s-a făcut o clasă în plus la „Pedagogică” şi astfel s-a întors aproape de casă. „Numai că m-am înhăitat cu golani, am făcut absenţe multe şi m-au exmatriculat. Adevărul e că nici nu prea mi-a plăcut cartea. În schimb, meseria… Pe atunci nu era ca în ziua de azi, când dai copilul la facultate şi el nu ştie nici tabla înmulţirii. Tata a fost atunci cam supărat, dar mai târziu mi-a zis că l-am depăşit în profesie şi omenie. M-a luat cu el la muncă, la roabă mai întâi, muncă necalificată”, povesteşte nea Gelu.
Aşadar, pe când nu devenise nea Gelu, Gheorghe Manta a sărit din şcoală în muncă. La Simeria, în piatră. Nu mult timp, că a venit perioada de Armată. Un an şi patru luni în poligonul Chişoda din Timişoara, la „iepuraşi de câmp”. S-a întors apoi la soţie – s-a căsătorit repede, înainte să facă 20 de ani – şi la piatra de Albeşti. Asta se întâmpla prin 1970, atunci când se trăia destul de bine în România. „S-au stricat lucrurile mult mai târziu, în anii ´80, când soţia pleca noaptea cu trenul la Bucureşti, să ia mălai, iar eu stăteam acasă cu copiii şi cu grija că la 7 dimineaţa trebuie să mă duc la muncă, în carieră”.
Grecii şi italienii i-au învăţat meşteşug în piatră
Timp de 29 de ani a fost angajat la Industria Locală în care era inclusă şi cariera de piatră de Albeşti, apoi la Rocas, aşa cum era denumită societatea formată după Revoluţie. S-a pensionat în 1999, iar după vreo cinci ani a ieşit la pensie şi cariera. Înfiinţat în 1964, punctul de lucru al meşterilor pietrari funcţiona cu zeci de angajaţi. Cei mai mulţi dobândiseră secretul plămădirii minunilor din răceala bulgărilor de piatră de la meşteri instruiţi de greci şi italieni sau „talieni”, cum le zic localnicii, ai căror urmaşi trăiesc şi acum în Albeşti. Spune nea Gelu că au fost aduşi în urmă cu peste un secol de inginerul Drăghiceanu, cel care a lăsat în Câmpulung mai multe vile-monument. Avea soţia bolnavă de plămâni şi doctorii au îndemnat-o să vină să respire aerul din Muscel. Şi aşa a descoperit Matei Drăghiceanu, inginer, geolog şi membru al Academiei Române, piatra de Albeşti. „A adus meşteri italieni şi greci. Ai noştri îi ajutau şi aşa au învăţat meserie. Pe atunci se făceau şi patru ani de şcoală pentru a învăţa meserie, acum nu mai există specializarea asta. Oricum, dacă nu eşti înzestrat să o faci, nu îţi iese nimic. Dacă eşti meseriaş, vorba aia, şi vezi o piatră pe care se pişe un câine pe ea, o iei şi se minunează lumea de ce iese apoi din ea”, povesteşte nea Gelu în propriu-i stil. El a învăţat meserie de la tatăl său, dar mai mult de la doi meşteri renumiţi, Ion Ene şi Benone Bizon: „M-am dat cu binişorul pe lângă ei, îi ajutam la orice şi aşa şi ei au avut grijă de mine. Aşa am început. Îmi spuneau să fac lucrarea bine de la început, nu s-o greşeşti şi să revii, că nu mai iese. Dacă îţi place ţie, imposibil să nu-i placă şi clientului”.
Cu stânca în spate şi piatra de la Universitate
Meseria de pietrar e grea, dură şi „mizerabilă”, după cum spune Gheorghe Manta. E muncă grea, să te lupţi cu coloşii de piatră. Faci o mişcare greşită, te duci pe stâncă jos şi mori. Era să pice o dată o stâncă peste el, pe când era cu spatele la ea. Iar în carieră nu se stă niciodată cu spatele la piatră. „Dar îmi place, mă mai lupt cu piatra şi acum, la 69 de ani. Trebuie să ştii cum să tai piatra, că o poţi sparge şi nu mai faci nimic cu ea. Îi dai cu barosul, o laşi să lucreze, îi mai dai, o laşi… Când lucrezi se cam pierde din materialul brut. Mai întâi trebuie să o ciocăni oleacă, să vezi dacă are fisuri sau goluri. Astfel ştii unde să intervii, dacă eşti meseriaş. Oricum, dinainte trebuie să ghiceşti cam ce material îţi trebuie, în funcţie de lucrarea pe care o ai în gând”, explică meşterul lucrul cu barosul, ciocanul de lemn, dalta şi alte instrumente cu denumiri rare. Şi spune că piatra de Albeşti e cea mai bună piatră de construcţie, nu e rocă sălbatică precum granitul şi marmura.
A lucrat peste tot prin ţară. La Casa Poporului, la Universitatea Bucureşti, la Intercontinental – „pe vremea lui Dincă, înainte să devină alt om” – la Foişorul Sinaia, pe litoral – „când nu erau plaje, ci doar vegetaţie”. Câteodată lucra chiar în piatră de Albeşti, alteori în alt material. Dar piatra din Muscel a regăsit-o peste tot: de la Mânăstirea Cozia la podul de la Cernavodă. Ca să nu mai vorbim de Câmpulung, un oraş plin de lucrări din piatră de Albeşti, de la gardul Grădinii Publice „Mersi” la scările fostei primării.
După privatizare, de piatră s-a ales praful
Cariera de la Albeşti era şi sursă de piatră prelucrată brut, şi furnizor de lucrări. Monumente funerare – „unele au ajuns şi prin Germania” – dar şi alte diverse lucrări, în special comenzi de stat, pe vremea lui Ceauşescu. Coroane pentru case, scări, moloane, placări… Câteodată, povesteşte nea Gelu, când era mult de muncă, primeau şi ajutoare: soldaţi şi puşcăriaşi. Şi veneau vara şi studenţi de la Geologie. „Veneau şi citeau piatra. Vorbeau în limbaj de-ăla doctoricesc, vedeau în piatră tot felul de resturi adăugate timp de milioane de ani. Aici, pe vremuri, se spune că a fost fund de mare”, zice nea Gelu. De fapt, cam toată comuna e plină de cariere. Aici e şi rezervaţia de calcar numulitic, declarată arie protejată în anul 2000.
După Revoluţie s-a stricat căruţa. Nu aşa repede, ci în timp. A apărut o societate comercială de sine stătătoare – Rocas – dar mai mereu şefii au fost cap de piatră. Şi nici unii angajaţi nu s-au lăsat mai prejos, că ţuică se găseşte din belşug în Muscel. Apoi au început să apară alţi stăpâni. „Toată lumea ştia de piatra de la Albeşti, aşa că nu ne-a surprins că a venit Videanu. Prima dată a vrut s-o ia un director de la Holcim, de la var, Dumitru, cu Toma. Au venit cu geamantanul cu bani, dar fenta a fost că băieţii de la carieră s-au speriat că vor fi daţi afară şi nu au acceptat. Apoi a apărut Videanu, de fapt un delegat de-al lui. Oamenii se gândeau că va face investiţii, vor fi bani, dar ce să faci când eşti furat chiar de proprii angajaţi! E om cumsecade, am stat de vorbă cu el… Văzând că nu merge, a vândut-o fraţilor Cicu din Câmpulung. Mare bucurie pe mine, că au luat-o câmpulungenii mei! În timp au mai plecat oameni, cei care au rămas nu se mai înţelegeau între ei, aşa că m-am pensionat. Activitatea la carieră nu a fost coordonată cum trebuia, băutura era la putere, cum să mai existe profit?! S-a degradat totul…”, rememorează nea Gelu istoria post-revoluţionară a carierei de piatră.
„Nu prea mai sunt meşteri…”
Piatra de Albeşti şi Gelu Manta au ajuns peste tot în ţară, ba chiar şi în străinătate. Cu câteva excepţii în cazul lui nea Gelu: „Am lucrat şi pe litoral, dar nu m-am atins de apa mării. Apoi, trebuia să mă duc la Cabana Bâlea, când se făcea, dar muncitorii erau transportaţi cu elicopterul, iar mie mi-era frică de aer, nu aveam cum să zbor. Iar mai târziu am avut ofertă să lucrez în Israel: ce să caut eu acolo?!”. Aşa că a rămas acasă şi a continuat să lucreze în piatră. Iar piatra s-a împuţinat, că s-a închis cariera, deşi, spune el, un studiu făcut de cei de la Geopec a relevat existenţa unui zăcământ consistent acolo. „Acum iau piatră de pe la demolări… Dacă vrei să faci o lucrare mai mare, nu ai cum, că nu ai cu ce. Şi e păcat!”, îşi manifestă regretul meşterul albeştean. În sat mai sunt doi tineri care lucrează în piatră, Moise şi Bugheanu. „Nu prea mai sunt meşteri… Am mai încercat să atrag tineri către asta, dar nu le mai stă capul la aşa ceva. Fac lucruri simple, atât, fără imaginaţie. Ei au treabă cu altele…”, zice nea Gelu.
Povestea pietrarului care a scăpat din război
Înainte, în Albeşti, era întrecere între meseriaşi, să-şi împodobească casele cu lucrări în piatră. Acum nu se mai face asta. Dar au rămas urme ale meşteşugului, multe fiind de văzut chiar acasă la nea Gelu. Are gardul cu stâlpişori de piatră, mici coloane la casă şi o minune de balcon la care a lucrat o lună întreagă. Şi o troiţă imensă pe marginea drumului, cu o poveste impresionantă.
„Crucea asta mică e făcută de un nene, după război. A venit acasă şi, de bucurie, că a scăpat, a făcut o cruce. Apoi eu am completat lucrarea cu o troiţă, să rămână peste timpuri”, povesteşte Gheorghe Manta.
Iar crucea făcută de Niţă Isbăşoiu are o inscripţie tulburătoare: „Trecătorule, opreşte-te o clipă, adu-ţi aminte de Dumnezeu şi te închină! Gândeşte-te la moarte şi fă fapte bune, căci viaţa ta pe acest pământ e trecătoare!”. Gândurile, îndemnul unui om scăpat din urgia celui de-Al Doilea Război Mondial.
Iar troiţele lui nea Gelu sunt prin toată ţara. „Am făcut trei troiţe în Bucureşti, pe la kilometrul 0, dar şi două în Găvana, la Piteşti, iar una am dus-o pe Iezer”. Şi acum lucrează la una şi cine ştie unde va ajunge şi aceasta. O lucrează cu migală şi o manevrează cu blândeţe, deşi are peste un chintal. „Trebuie să ştii ceva desen, chiar ceva arhitectură ca să faci lucrările cum trebuie. Practic trebuie să ajungi să dai viaţă lucrării… să fie atractivă”, vorbeşte nea Gelu despre modul cum modelează piatra.
0 Comentarii