Ludmila Ghiţescu s-a născut la 1 decembrie 1918 în localitatea Volintiri, judeţul Cetatea Albă, Regatul României și a decedat la 2 ianuarie 1991 la Piteşti. A fost fiica Marfei şi a lui Ivan Podus, de profesie notar. Urmează Şcoala Normală la Bucureşti, apoi Institutul „Maxim Gorki” între anii 1954 și 1956, pe care însă nu-l termină. Funcţionează ca profesoară la Piatra Neamţ şi Piteşti, aici fiind o vreme inspector şcolar și activând şi pe linie politică. Debutează în 1938 în „Cuget clar”, iar editorial în 1941, cu volumul „A căzut o stea”. (M.I.)
A înfiinţat la Piteşti cenaclul literar „Liviu Rebreanu”
Ludmila Ghițescu colaborează cu versuri la revistele „Argeş” (de la care primeşte un premiu în anul 1984), „Cronica”, „Luceafărul”, „România literară” etc. Demn de reținut că în anul 1947 a înfiinţat la Piteşti cenaclul literar „Liviu Rebreanu”. Cartea de debut, ca şi cea din 1945 (Aşteptare), anunţă o poetă a gingăşiei şi a stărilor de confesiune, dar şi a temelor momentului cum ar fi drama războiului. Volumele care au urmat, după o lungă tăcere editorială, începând cu Fântâni (1969), confirmă acest tip de sensibilitate, îmbogăţită pe parcurs cu notaţia naturistă şi, în genere, cu consemnarea, de regulă eliptică şi sincopată, a unor fragmente de real, împinse însă spre sensuri ce-l transcend. Maniera frecventă este aceea prezentă în Efemeridă (din Stampe fragile, 1970), unde notaţiei îi urmează, în finalul poemului, transferul în irealitatea senzorială: „O mână plăpândă / adună gândurile / la colţ de stradă”. Temperament solar, Ludmila Ghiţescu cultivă abundent simbolistica focului, cartea sa cea mai reprezentativă în acest sens fiind Arşiţa stelelor (1983), unde apar frecvent imagini ca fulger, soare, văpaie, auroră, foc, asociate unor figuri ale imaculării: zăpada, azurul, gerul, ploaia, ochii. Lebăda e „beată de azur”, „cerul sparge singurătatea” dăruindu-se, blagian, apelor de jos, soarele este invocat să alunece în inimile oamenilor şi în natura terestră, care devine astfel „cuib de soare” (ca în volumul cu titlu emblematic Soare în muguri, 1985).
Una dintre cele mai bune cărţi a fost publicată în 1990
Starea definitorie a poetei este macedonskiana perihelie. Paralel, evocări învăluite de nostalgie dovedesc că registrul elegiac nu îi este străin. În momentele sale bune Ludmila Ghiţescu comunică, în cuvinte simple, sugestia inefabilului şi indeterminatului ca în acest poem ungarettian: „Garoafe, / petalele cad ca nişte silabe, / pe masă mai tremură / versul neterminat”. Adesea alunecă însă în aglomerări metaforice care sufocă sensul şi barează calea emoţiei către cititor sau izbesc prin tiparul lor desuet: „pana azurului”, „nicovala adevărului”, „glia gândurilor”, „ironia clipelor”, „zăpada desăvârşirii”. În Ram de lumină (1990), una dintre cele mai bune cărţi pe care le-a scris, alături de Arşiţa stelelor, expresia îşi păstrează constant simplitatea, întâlnindu-se chiar semnele aspiraţiei spre clasicitatea prozodică (alexandrinul, catrenul). Infuzate de sentimentul amurgului şi de evocarea melancolică a copilăriei, a părinţilor şi locurilor natale, aceste ultime versuri conservă totuşi ceva din tonusul propriu poetei: o vitalitate desuet-exuberantă, diafană şi suavă. Romanul Enigma unui ametist (1984) derulează istoria a două femei, Livia şi fiica sa, Raluca, pe fundalul existenţei cotidiene citadine din epocă, zugrăvită însă în tonuri idilice. Se reţine povestea dramatică a Liviei care, născând un copil ilegitim, nerecunoscut de tată, îşi refuză apoi, din devotament matern, împlinirea socială şi profesională: lucruri pe care cititorul le află dintr-un jurnal găsit de fiică după moartea prematură a Liviei. Finalul, expediat şi dulceag, o arată pe fiică descoperindu-şi tatăl. De un relativ interes este aici sondarea psihologiei adolescenţilor.
Opera literară
# A căzut o stea, Bucureşti, 1941;
# Aşteptare, Bucureşti, 1945;
# Fântâni, Bucureşti, 1969;
# Stampe fragile, Bucureşti, 1970;
# Câmpii interioare, Bucureşti, 1975;
# Miez de anotimp, Bucureşti, 1977;
# Vifor albastru, Bucureşti, 1979;
# Între două dimineţi, Bucureşti, 1981;
# Arşiţa stelelor, Bucureşti, 1983;
# Enigma unui ametist, Bucureşti, 1984;
# Soare în muguri, Bucureşti, 1985;
# Ram de lumină, Bucureşti, 1990.
”E bine să nu-ţi mărturiseşti sentimentele. Ele trebuie păstrate în suflet, fără a le mărturisi la fiecare pas, căci atunci işi pierd valoarea”. Ludmila Ghițescu
”Fiecare om are înlăuntrul lui o taină, în care nu e firesc să pătrunzi, nu de alta, dar ai putea descoperi lucruri de care să-ţi fie teamă ori silă ori altceva, un sentiment aflat între cele două alternative şi atunci omul n-ar mai părea frumos decât pe dinafară, ca un măr rotund din care se cade să muşti numai dacă n-ai încotro”. Ludmila Ghițescu
