# Convorbiri cu o înaltă doamnă, pe un scaun cu trei picioare
Marin Ioniță: Cristina Onofre, nu te întreb de aniversare. S-a scris în ziare ca despre orice om cu faimă din cetate. Aș vrea să aflu dacă ești născută cu adevărat pe planeta noastră și în acest timp. Mirarea mea vine de acolo că în tine identific de fiecare dată mai multe ființe. Nu cumva ai fost livrată dintr-o altă civilizație extraterestră? Dintr-un timp ancestral, sau unul cu numele viitor?
Cristina Onofre: Frumos termen „livrat”. Chiar îmi place. Fiecare, dacă suntem atenți la noi înșine descoperim că suntem formați din mai multe personalități. E ca și cum am viețui mai mulți în aceeasi minte. Ca scriitor, îmi place să intru în jocul personalităților cu care viețuiesc. Mă simt mereu ca într-o piesă de teatru nouă, cu mai multe personaje. Eu iubesc jocul, iubesc teatrul.
M.I.: Ai amintiri din vremea primei copilării? Dar din a doua în care te afli până azi?
C.O.: Înainte să știu să citesc îmi plăcea să car dupa mine cărți într-o plasă cu ochiuri mari. Le duceam cu mine peste tot, le deschideam și citeam în felul meu, dormeam cu ele în pat. Nu adormeam fără cărți. Trebuia să le am alături. Mă simțeam în siguranță. Și acum am același sentiment.
M.I.: Când ți-ai dat seama ca ești un copil anormal? Că ai fost prinsă în hora muzelor și în vârtejul ielelor?
C.O.: Cu toate că nu sunt și nu am fost o rebelă, nu-mi place să fiu constrânsă, să mi se impună. Consider că normele ucid creativitatea din om. Anormal? Nici măcar acum, când mă lăsați să înţeleg că aș fi. Referitor la muze, mama m-a auzit într-o zi spunând o poezie. Stăteam pe un scăunel cu trei picioare. Poezia era despre un urs cuminte din pădure, care îmi adunase câteva bobițe de zmeură și mi le dăduse. Poezia s-a pierdut, scaunul cu trei picioare, nu, devenind mai târziu „Poeme din tara scaunului cu trei picioare”, o carte despre obiecte însuflețite care nu se puteau găsi decât pe meleagurile mele muscelene.
M.I.: Când a început să-ți umble numele prin lume și care a fost ecoul acestor apariții?
C.O.: În primul rând am dat un examen cerându-i domnului Eugen Simion (pe atunci Președintele Academiei Române) să mă învețe să nu mai scriu. Rezultatul: prefața la „Poema `naltei domnișoare”. Apoi trei premii în Franța, două medalii, publicarea cărții „Poema `naltei domnișoare” la Paris, apoi publicarea în Italia, tradusă de profesorul universitar Giovanni Dotoli, apariția celorlalte cărți, primirea mea ca membră a unor societăți ale scriitorilor din Paris etc. O scrisoare la care mi-a răspuns cunoscutul critic André Parinaud, cronici literare în importante reviste din Franța și Italia, premiul de la Uniunea Scriitorilor, filiala noastră etc. Bucurii, emoții, dorința de a arăta ce fel de româncă sunt de fapt.
M.I.: Da, succese destule și, în mod sigur că au să mai vină. La vârsta asta mai ai o viață înainte. Nu te întreb despre marile iubiri, de teamă să nu te pun în situația de a spune minciuni. Dar daca vrei să te mărturisești, o poți face în acest colț de pagină. Se știe că pentru pământeni nu există poezie fără marea iubire.
C.O.: Nu sunt adepta marilor iubiri ci a iubirilor intense, extatice. O să râdeți dar am preferat și prefer să iubesc în taină, să mă ascund și să-mi imaginez sau mai bine zis să-mi testez puterea de percepție, de intuiție, de recepție. Dacă mi-e dat să-l cunosc mai bine pe cel după care mi-a plecat inima, nu știu de ce, sau poate știu și nu vreau să mărturisesc, se instalează și dezamăgirea. Asta în ceea ce privește un „el”. Dar eu iubesc când un copac, când un fir de iarbă… Și mai vreau să mărturisesc aici că iubirea pământeană nu a fost pentru mine o sursă de inspirație. Trageți ce concluzie vreți.
M.I.: Cu singurătatea te-ai întâlnit? Este soră cu moartea? Pentru unii nu-i decât o prietenă fidelă.
C.O.: Dacă singurătatea ar fi soră cu moartea ar însemna că nu aș avea de ce să mă tem. Iubesc singurătatea și ea mă răsplătește regește. În singurătate creezi, visezi, crezi, te rogi, ești atent la tine și îți amintești. Numai fiind suficient de singur, poți să fii cu adevarat pregătit să te întâlnești cu lumea, cu marea lume.
M.I.: Și o întrebare banală cu răspunsuri esențiale. PROIECTE?
C.O.: Cât mai multe și diverse. Fără proiecte aș fi săracă. Și nu sunt. Am deja o carte finalizată, dar nepublicată încă. Se numește: „Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul”. Are prefața semnată de criticul literar și academicianul Eugen Simion. Știți că prima mea carte, „Poema `naltei domnișoare” a avut un cuvânt înainte semnat tot de domnia-sa pe când era Președintele Academiei Române. Am simțit nevoia ca după treisprezece ani să mă duc din nou la domnia-sa. Răsplata, iată, încă o prefață dar de data aceasta, altfel. Veți vedea! Această nouă carte mai are încă un cuvânt semnat de poetul Marian Drăghici, care mi-a făcut bucuria de a scrie despre ea. Ca încheiere vă mărturisesc faptul că am trecut și la alt gen literar, dar fiecare lucru la timpul lui.
(Prof. Marin Ioniţă)
