Pe 20 mai 2016 se împlinesc 628 ani de la prima atestare documentară explicită a Piteştiului, printr-un act al lui Mircea cel Bătrân. Domnitorul scrie la 20 mai 1388 într-un hrisov că, „hotărînd să îl proslăvească pe Dumnezeu care l-a proslăvit pe el” a decis să construiască o mânăstire la Călineşti (Cozia). Acesteia îi dă două sate, la care alţi boieri adăugau alte două, mânăstirea Codmeana îi devenea supusă, apoi preciza: „am mai dăruit şi o moară în hotarul Piteştilor”.
În 1532 oraşul era numit Scaunul Piteşti
În secolul XV, familia Stănceştilor (Stanca era vechiul nume al pârâului Trivale) ridică o biserică din lemn pe locul viitorului Schit. La 1421, fiul lui Mircea, Radu al II-lea întăreşte dania celor două mori de la Piteşti către mănăstirile Cozia şi Cotmeana. În 1461 e consemnată ruta dinspre Transilvania spre Dunăre: „Calea Giurgiului din Piteşti”, iar la 1481 Piteştiul e deja reşedinţă domnească temporară, Basarab cel Tânăr, emiţând de aici un hrisov. Între 1500 şi 1509 în registrele din Sibiu apăreau 16 negustori piteşteni plătitori de taxe acolo. În comerţul cu Sibiul participau 22 de negustori din Piteşti, care făceau 34 de transporturi: cumpărau din Sibiu mărfuri de 23.000 dinari, vindeau de 15.000 dinari. Şi în comerţul cu Braşovul, localitatea avea a doua pondere a schimbului de mărfuri din toate cele 143 ale Ţării Româneşti. 33 de negustori piteşteni făceau acolo 112 transporturi, în valoare de 250.000 de aspri. În 1510 domnii care semnau acte din Piteşti încep să îl numească „oraş”. Între 1512 şi 1521 Neagoe Basarab vorbeşte despre curţile voievodale pe care le-a construit aici şi semnează din „minunatul foişor al Piteştiului”, „minunatul scaun din Piteşti” şi „cetatea Piteşti”. În 1532 locul era numit chiar Scaunul Piteşti. În cancelaria domnească se folosea latina (limba clasică) şi slavona (limba modernă).
În 1650 Piteştiul avea 200 de case şi peste 1.000 de locuitori, aproximativ cât Craiova
La 1523 Radu de la Afumaţi întărea mănăstirii Curtea de Argeş „şi la Piteşti, la gura Geamenei, două mori”, iar la 1540 două călugăriţe construiesc o biserică de lemn pe locul viitoarei Biserici Maica Precista. Din 1546 aşezarea apare pe hărţi sub nume ca Pitiesd, Pitesi coenobium, Pitesan, Pitesk. În 1560 Petru cel Tânăr întăreşte Mănăstirii de la Argeş „trei mori din Piteşti, care sînt pe locul Izvoranilor”. În 1564 marele demnitar medieval Ivan Norocea din Piteşti construieşte Biserica Sf. Mina, iar în 1582 într-un document al domnului Mihnea Turcitul se arată şi forma de conducere a oraşului Piteşti: un judeţ şi 12 pârgari. Ivan, judeţul, era ajutat, pe lângă pârgari, de pârcălabi şi oameni buni, culcer, cupeţ, postelnic şi un popă. În 1533 Mănăstirii Argeş i se întăresc „să-i fie din jos de Piteşti metohul şi locul cu morile ce se cheamă Geamăna”, iar în 1626, Biserica de pe locul actualei „Sf. Treime”, este închinată de voievodul Alexandru Coconul unei mănăstiri din Muntele Athos (Simonopetra). În 1626 unii negustori din Piteşti aveau prăvălii în Bucureşti, iar în 1634 erau amintiţi la Piteşti, căldărari, măcelari şi un „mare cămătar”. În 1636 orăşenii deţineau moşii în Izvorani de pildă, iar la 1640 Petru Bogdan Baksic descria localitatea: „Sînt dealuri şi vii care sînt în număr mare şi dau vinurile cele mai bune din Ţara Românească. Are Biserici frumoase şi o mînăstire de călugări. Are 200 de case de români, adică vreo mie de suflete, oameni ceva mai răsăriţi. Se face o pîine foarte frumoasă, albă şi gustoasă.” În 1645 Matei Basarab spune despre un hrisov că este scris „la pod la Piteşti”, iar la 1649 acelaşi Matei Basarab scuteşte „metohul şi ţigănia din Piteşti” ce aparţineau Mănăstirii Cotmeana, de cămănărie (impozit) şi de alte cheltuieli datorate pârcălabilor. În 1650 Piteştiul avea 200 de case şi peste 1.000 de locuitori, aproximativ cât Craiova.
Din secolul XVII, oraşul devine reşedinţă oficială a judeţului Argeş
În 1656 Domnul Constantin Şerban ctitoreşte Biserica Sf. Gheorghe, pe locul unui locaş mai vechi, iar în 1657 Paul de Alep, notează despre Piteşti: „Aici se face un vin dulce, bun, care are un mare renume şi este cel mai bun din toate vinurile făcute în Ţara Românească”. Între 1672 şi 1688 Mitropolitul Varlaam al Munteniei construieşte schitul Trivalea, refăcut în secolele XVIII-XIX (acolo lucrau copişti), iar Ianache Vistierul zideşte Biserica Sf. Treime, pe locul uneia mai vechi, din secolul XVI. În 1688 un general austriac descria pustiul înconjurător: „După ce treci rîul Olt, dai de cîmpie. Această cîmpie se întinde cale de patru zile pînă la Piteşti, localitate care, deşi este socotită ca un oraş, poate fi luată drept un sat; împrejurimile sale sînt roditoare şi sînt mai ales păduri şi văi şi munţi”. Se ştie despre existenţa unei organizări pe bresle meşteşugăreşti, grupate, frecvent, pe mahalale. Din secolul XVII, oraşul devine reşedinţă oficială a judeţului Argeş. Pe timpul lui Alexandru Ipsilanti, căpitănatul (condus de un spătar) se mută aici, de la Curtea de Argeş. În 1718 o lucrare din Veneţia descrie zona, spunând: „înspre şes, se află oraşul Piteşti, renumit pentru vinurile sale, albe şi dulci”, iar în 1728 se construieşte Biserica Sf. Ioan, de către negustorul Hagi Matei Ţăcălie. Între 1730-1740 la Piteşti, locul cel mai important dintre Olt şi Dâmboviţa, existau două mori cu câte 4 roţi, mai multe poverne pentru ţuică, scaune de carne, peste 20 de categorii de meşteşugari, cei mai solicitaţi fiind, tăbăcarii, blănarii, boiangii, cizmarii şi abagiii. În 1745 negustorul Martin Buliga construieşte, pe locul actualului Muzeu, Schitul Buliga, în care funcţiona o şcoală, iar la 1746 Neofit, mitropolitul Ungrovlahiei scrie: „în acest oraş se află şi neguţători mulţi şi biserici domneşti, boiereşti şi negustoreşti, pînă la şapte, opt”. Între 1750-1821 existau peste 30 de categorii de meşteşugari, oraşul fiind întrecut doar de Bucureşti, Craiova şi Ploieşti. În fruntea breslelor se detaşa cea a tăbăcarilor. Între 1751-1759 sunt construite sau atestate Biserica Meculeşti (Găvana), Ene Cupeţu din lemn – actuala Mavrodolu, plus altele în Prundu, Valea Rea, Gura Baţcovului. În 1787 se deschide linia de poştă Bucureşti – Curtea de Argeş, Piteştiul având astfel legătură cu Istanbulul şi, prin Sibiu, cu Viena. Între Piteşti şi Bucureşti, poştalionul făcea 18 ore. Un călător povesteşte că a folosit la Piteşti o trăsură cu opt cai, drumul fiind deosebit de dificil. În 1791 din conducerea urbei făceau parte şi meşteşugarii şi negustorii şi aflăm cât plăteau ei căpitanului de târg, ispravnicilor, zapciilor şi vameşilor: obţinuseră să dea 40 de parale de prăvălie, în loc de 2 zloţi sau 2 lei. În 1807 se înfiinţează şi breasla bărbierilor din Piteşti, iar în 1811 în catagrafia Ţării Româneşti sunt înscrişi 98 de negustori din Piteşti. În acelaşi an boierii piteşteni cer să se înfiinţeze, la marginea oraşului, un târg săptămânal cu obor de vite, fără taxe, dar li se răspunde că fără vamă nu se poate (un obor de vite se înfiinţează în 1840). În 1831 în Piteşti erau 553 meseriaşi şi negustori, 773 de case şi 4.000 de locuitori.
În 1832 oraşul cuprindea 773 case şi 853 familii
În 1817 pe locul unei biserici mai vechi, se ridică prima Biserică Sf. Vineri, demolată în 1912, în timp ce construcţia actuală este ridicată în imediata apropiere, între 1903 şi 1908. În 1826 Breasla cojocarilor, condusă de starostele Pandele contruieşte Biserica Sf. Ilie, iar în 1826 învăţatul Dinicu Golescu deschide în apropiere, la Goleşti, o şcoală românească. În 1835 existau şi 3 şcoli particulare cu zeci de şcolari, care învăţau greceşte, româneşte, franţuzeşte şi aritmetica. În 1841 o nouă şcoală ia fiinţă la Biserica Sf. Vineri, iar în 1845, alta la Sf. Ilie unde se studia pe Catehism, Ceaslov şi Psaltire. În 1857 la cererea mai veche a familiilor de armeni se aprobă construirea unei biserici armeneşti. În 1859 exista o Şcoală normală în română, două şcoli private (una în germană, alta în elină), un pension de fete în limbile franceză şi germană, zece biserici ortodoxe, una armenească, o sinagogă şi un spital cu 30 de paturi. După catagrafia rusă, în 1832 oraşul cuprindea 773 case, 853 familii, 3.914 locuitori (din care 2.101 bărbaţi), 14 mahalale, patru cartiere (numerotate după culori – albastru, galben, negru, roşu), cinci tăbăcării, 1000 de animale. M.I.
