În modesta familie a zugravului de troițe bisericești Gheorghe Ivănescu și a soției sale, Maria, din Curtea de Argeș, se naște la 15 februarie 1910  Emil, viitorul pictor și restaurator al picturilor murale din multe altare de credință ortodoxă ale neamului românesc. În 1925, la comanda episcopului Argeșului, Nichita Duma, surprins evident de calitățile de portretist ale absolventului Școlii de artă și meserii din Curtea de Argeș, Emil Ivănescu execută copii ale portretelor celor 12 foști ierarhi ai episcopiei.

L-a avut profesor pe Costin Petrescu

În 1927, beneficiind de o ucenicie pe lângă pictorul Dumitru Norocea,  principalul restaurator al celebrelor picturi murale din Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” din orașul natal, Ivănescu este remarcat și angajat, la București, de către pictorul Iosif Keber, specialist de notorietate națională în pictura „al fresco”” (pe tencuială umedă). Împreună cu pictorul gorjean Iosif Keber și fiul acestuia, Adrian Keber, Emil realizează ansamblurile de pictură murală de la bisericile: Popa Chițu, Spirea Veche, Delea Nouă, Delea Veche, Precupeții Vechi, Sf. Elefterie Vechi, Catedrala ortodoxă din Caracal, bisericile ortodoxe Sf. Arhangheli și Sf. Ioan din Craiova, din Săcele Băi, Novaci-Gorj și Catedrala Sf. Dimitrie din Craiova. Urmează, între anii 1935-1940, cursurile Academiei de Arte Frumoase din București, secția Artă decorativă, completându-și, sub îndrumarea competentă a profesorilor Eustațiu Stoenescu, originar din Craiova și Costin Petrescu, din Pitești, cunoștințele teoretice și practice în domeniul artelor plastice. De asemenea, între 1936 și 1950, Ivănescu execută picturile murale în tehnicile „al fresco”, ulei mat sau tempera la bisericile ortodoxe din: Diciosanmartin-Mureș, Broșteni-Dâmbovița, Orșova-Mehedinți, Batiz-Hunedoara, București, Lăceni-Argeș, Stârci-Argeș, Valea Ungureni-Olt, Humele-Argeș și Băiculești-Argeș. Restaurează picturile murale ale bisericilor ortodoxe incluse pe lista monumentelor de arhitectură ecleziastică: Sf. Apostoli București, Vâlsănești-Argeș, Tătărăi-Olt, Deagu de Sus-Argeș, Recea de Jos-Argeș și Corbeni-Argeș.

A colaborat cu renumitul pictor Arthur Garguromin Verona

Lucrările sale de grafică, pictură de șevalet și portretistică expuse pe simezele unor expoziții de artă plastică sunt apreciate la superlativ de maeștri ai genului. Ivănescu ilustreaza cărți și reviste bisericești pentru Editura Fântâna Darurilor și publică gravuri cu tematică predominant religioasă, dar și de război, în ziarele Curentul, Universul și Reduta. Realizeaza picturile cu tema religioasă de la Liceul „Mihai Viteazul” din București, participând, de asemenea, la restaurarea picturii din tinda și nava Bisericii Patriarhiei Române din capitală. Colaborează cu renumitul pictor Arthur Garguromin Verona la executarea picturii murale a unei capele funerare din Cimitirul Bellu. Contribuie, împreună cu colegii din grupa sa, la solicitarea renumitului profesor de artă decorativă Costin Petrescu, originar din Pitești, la realizarea fascinantei opere a acestuia, „Marea frescă a neamului” de la Ateneul Român, precum și la efectuarea lucrărilor de decorație murală a Palatului Regal din București și la executarea picturii parietale a Bisericii „Mihai Vodă” din capitala României. Participă la „Saloanele oficiale de toamnă” (desen, gravură și afiș) din 1935, 1937 și 1940 organizate de Pavilionul artelor din Șoseaua Kiseleff, la Sala Dalles din București, linogravurile (gravurile în linoleum) fiind apreciate la superlativ de către pictori consacrați.

După decesul soției s-a stabilit la Curtea de Argeș

La începutul anului 1940, a fost mobilizat în armată, fiind repartizat la Regimentul 1 Călărași din Craiova, unde execută, la solicitarea comandantului unității, tabloul „Călăreț în salt”, apreciat de comanditar, prin ordin de zi pe unitate, ca „relevând un talent excepțional”. Nu întâmplător, în luna februarie, este transferat la Marele Stat Major al Armatei, unde realizează ampla compoziție de artă plastică „Înfrângerea lui Carol d’Anjou la Posada”, receptată elogios de către conducătorii Armatei Române. În perioada 13 mai-16 iunie 1940, susține examenul de diplomă la Academia de Arte Frumoase din București, sub direcția pictorului Camil Ressu, secțiunea de Artă decorativă, obținând calificativul „Bine”. În martie 1943, Ivănescu Millan devine membru al Corpului Artiștilor Plastici din România. În 1946, participă la Salonul oficial de pictură și sculptură din Sala Dalles, critica de specialitate relevând calitățile artistice ale pieselor expuse. După decesul soției, Maria, survenit în noiembrie 1944, părăsește capitala, stabilindu-se în Curtea de Argeș. În perioada 1948-1953, Ivănescu ste angajat ca pictor scenograf de decor și costume al Teatrului muncitoresc din Pitești (devenit Teatrul „Alexandru Davila”), contribuind efectiv la punerea în scenă a unor piese reprezentate pe scena acestei importante instituții de cultură din orașul de pe Argeș. Între 1965 și 1968, în calitate de profesor de desen la Casa Pionierilor din orașul său natal, descoperă tinere talente care vor confirma prin lucrările lor de artă plastică prezentate în expoziții organizate pe plan zonal sau național. Coordonează, cu rezultate remarcabile, practica de vară a studenților de la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București, contribuind efectiv la specializarea acestora în operațiunile dificile de restaurare a picturilor murale de la monumentele ecleziastice din Filipești, Cujmir și Oprișoru. La 22 decembrie 1972, făclia vieții pictorului Emil Ivănescu Millan se stinge la numai 62 de ani, în casa familială din apropierea vestitelor ruine ale Bisericii Sân Nicoară din Curtea de Argeș.

Omagierea unei opere de referință

Realizarea magistrală a picturii murale la Biserica „Sf. Ana” din Orșova a fost percepută extrem de laudativ de directorul renumitului ziar bucureștean „Curentul”, Pamfil Șeicaru: „Domnul Emil Ivănescu, artist-pictor, a executat pictura ctitoriei mele, din Orșova, în cursul anilor 1938-1939. Țin, în mod special, să-l felicit pentru modul cum a lucrat, căci a dat desenului și culorii bizantine o căldură, o prospețime, o vibrație de viață, fără să strice acelui spirit ascetic ce definește pictura noastră bisericească. La dânsul, meșteșugul a primit contribuția unei alese sensibilități plastice”.