# CONVORBIRI NECONVENŢIONALE CU eleva-poetă Maria-Alexandra Bulgar
# Scrii poezie… Când? De când? De ce?
– Da, scriu poezii încă de la vârsta de 8 ani. Fiind în primul an de liceu, timpul nu îmi mai permite să scriu atât de des poezii dar atunci când am inspirație, măcar treizeci de secunde, un pix și o foaie lângă mine, nu ezit să scriu chiar doar un vers sau un titlu… cine știe… poate într-o altă zi firul imaginației mă va ajuta să continui ideea începută.
# Îţi mănâncă timp? Îţi fură din copilărie?
– Timp, cum am mai spus, nu prea am, și cred că nu poeziile îmi mănâncă timpul, ci timpul mă mănâncă pe mine, mă consumă, mă frământă, îmi dă bătăi de cap.
# Un răsfăţ? Un joc? Un adaos la o viaţă fericită şi plină de bucurii? Îţi împleteşti singură cununa? Extaz? Te admiri în oglinzi imaginare? „Uite ce fată frumuşică are mama!”
– Pentru mine, în general, scrisul este atât un joc, o plăcere, un răsfăț, cât și un stres (stresul de a ieși ceva nou, ceva din ce în ce mai bun, mai original, mai emoționant). Fiind pasiunea vieții mele, poeziile îmi înfrumusețează viața, mă relaxează mă ajută să mă descopăr și redescopăr, să mă maturizez, însă, nu aș putea spune cu certitudine că, făcând asta, viața mea este plină sută la sută de bucurii. Ca orice om, sunt zile mai grele, în care sunt supărată, stresată, ocupată, confuză.
Niciodată nu mi-am privit inima într-o oglindă imaginară, sau pe mine însămi, dar ca să fiu sinceră, sunt mândră de ceea ce fac. Uneori, poate, gândul meu, în tăcere, șoptește această propoziție exclamativă, plină de extaz.
„Păpușile mele sunt versurile, mai exact cuvintele. Sunt fețele sufletului meu în zile diferite, în ipostaze distincte”
# Eşti lăsată să te joci cu astfel de păpuşi? Ţi se fac reproşuri? Îndemnuri? Ai tăi sunt mulţumiţi de tine? Îngrijoraţi?
– Păpușile mele sunt versurile, mai exact cuvintele. Sunt fețele sufletului meu în zile diferite, în ipostaze distincte. Pot spune că da, ai mei mă lasă să mă joc în ,,Lumea Poeziilor”, asta, bineînțeles, după ce mi-am efectuat sarcinile școlare.
Reproșuri mi se fac câteodată, când, la căderea unei frunze sau la auzul unui tril de păsărele visez cu ochii deschiși sau scriu o poezie, în loc să fac temele… se mai întâmplă…
Părinții mei sunt, cred eu, mulțumiți și acceptă pasiunea mea, forma mea de relaxare, de exprimare, degajare și joacă. Ei sunt cei care m-au încurajat și m-au îndemnat să fac asta. M-au trimis la recitaluri, la concursuri, și, în final, la cenaclul Sind Junior.
# Şi cum eşti privită în clasă? Colegii? Profesorii? Anormală? Năzdrăvană? Aia cu capul în nori? Le faci fală? Şi catalogul? Cere mai mult de la tine?
– În clasă, colegii mă acceptă, mă apreciază, mă includ în diverse proiecte cu tematică specifică. Sunt prieteni adevărați și cu simțul umorului, mai ales când ziua ta nu a fost excelentă. Sunt, de asemenea încântată că i-am cunoscut și ne-am unit ca grup foarte rapid.
Profesorii aș putea spune că au o părere bună despre mine și îmi încurajează vocația. Sfaturile domnului profesor de la cenaclu și celorlalte cadre didactice m-au ajutat să mă exprim din ce în ce mai bine, mai eficient, iar creațiile mele să devină mai originale, mai atractive, mai perfecționiste.
Cât despre catalog, pot spune că este pretențios, dar, cu multă ambiție și studiu individual, acesta poate deveni un prieten bun.
Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii