# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Primul spectacol început în imaginaţia unui copil… Vă aduceţi aminte? Spaţiul de joc, decorurile, regizorul, repertoriul, partenerii, spectatorii?
– Se-ntâmpla în Moldova copilăriei mele. Clasa a doua. Creştea în mine o idee cum că aş putea încerca ceva în domeniu. N-a fost nevoie de prea mult la momentul respectiv, întrucât totul a venit natural şi a parcurs natural. Începuturile mele în arta interpretativă sunt strâns legate de Festivalul „Cântarea României”. Îmi aduc aminte cu drag de acele momente, mai ales că am fost şi autor, şi interpret, şi regizor, şi scenograf! Am început ca interpret individual, dar apoi am trecut treptat la arta colectivă şi sincretică, adică teatrul.
# „De multe ori am murit, dar niciodată ca acum!” (Tot Marele Will). Aţi trăit momente unice? Ca om? Ca actor? Ni le povestiţi şi nouă la acest ceas de taină, de mărturisire?
– Desigur că tot ceea ce trăim este unic, fiecare clipă are farmecul său şi, după cum nici măcar două picături de apă nu sunt la fel, identice, aşa şi momentele sunt irepetabile, incomparabile. Îmi pare rău pentru fiecare clipă care trece, regret fiecare clipă care trece. Sunt de părere că timpul este cel mai frumos cadou pe care-l poţi oferi sau care ţi se poate oferi, fiindcă este singurul lucru din lume care nu se poate returna. Toți marii gânditori ai lumii și-au exprimat poziția față de trecerea ireversibilă a timpului şi, în tandem cu ei, am certitudinea că niciodată o clipă nu va fi la fel ca cealaltă. Tot ce-mi rămâne este să sper că în succesiunea lor, clipa următoare va fi mai frumoasă și mai îngăduitoare.
# Azi rege, ieri soldat. Prinţ şi cerşetor. Preot în amvon, suveran pe tron, asasin pe eşafod, amant, savant, derviş, bulibaşă, corsar, întemniţat – în puşcărie, în sine, înstrăinarea de sine nu e cea mai mare pacoste? Cal la caleaşcă, nufăr pe luciul de apă, măgarul de aur… Când îţi mai trăieşti şi tu viaţa şi vârsta?
– Probabil mi-am ales calea asta, a actoriei, fiindcă am ştiut cumva în interiorul meu că este cea mai bogată din punct de vedere spiritual. Trăiesc episod după episod, experimentez diverse tipologii umane, creez personaje, dau viaţă ideilor, asta-i viaţa mea. Cea a unui derviş, a unui cal, a unui savant. Nu găsesc niciunde mai multă bogăţie spirituală. Pentru mine, ăsta-i cel mai minunat lucru: să pot fi azi prinț și mâine cerșetor, să mă transpun azi în rege, iar mâine în întemnițat, să fiu astăzi iubit de toată lumea, iar mâine orfan.
# Aflaţi la cheremul destinului, sau ne trăim viaţa cum vrem noi?
– Nu se poate una fără cealaltă! Pentru mine, cele două elemente: dorința mea şi destinul, sunt inseparabile. Sunt un om căruia îi place să construiască, să pună cărămidă peste cărămidă, să creeze ceva durabil şi acel ceva să fie în cea mai bună variantă a sa, să fie util din orice unghi l-ai privi şi să aibă o mare influenţă pozitivă asupra a ceea ce se află în vecinătatea sa. Așadar, atunci când iau decizia de a pune bazele unui nou proiect, unui nou vis, o fac pentru că aşa mi-a fost scris să fac, aceasta este calea mea în viaţă, destinul meu. Nu mă sperie nimic, nici trecutul, nici viitorul, iau totul aşa cum vine.
# Cum v-aţi simţit în primele zile director la Piteşti? Acceptat? Suspectat? Omul aşteptat? Necesar? Providenţial? Un nimeni înscăunat?
– Ca să continuăm pe tonul întrebării anterioare, mi-am urmat cumva calea şi-am venit la Pitești. Cred că oricine ar fi venit aici, oricine ar fi fost în locul meu, în pielea mea, în scaunul meu de director, ar fi fost acceptat de unii şi înjurat de alţii. Aplaudat de unii şi hulit de ceilalţi. După cum probabil va fi situația și la final. Şi când se va termina tot două tabere vor exista, așa e în viață, în general. Nu mi-am făcut iluzii cum că voi fi așteptat și primit cu brațele deschise, ci mi-am asumat rolul pe care-l am. Am multă treabă de făcut aici și n-am timp de acordat acestor atitudini care vin pe un fond rău și, mai ales, lipsite de argumente temeinice.