# Convorbiri neconvenţionale cu poetul şi inginerul Nicolae Eremia
# Mai aveţi molecule şi atomi de petrol în sânge? Metafore în minte? Inginer, poet, petrolist… Cum se vedea lumea de pe platforma industrială?
– Până mi-aţi pus întrebarea nu am ştiut ce molecule mai am în sânge. Acum îmi dau seama că acest distilat care se prelinge pe obraz sub forma lacrimei sunt urmele a 35 de ani pe Platforma Industrială. Aţi sesizat metafora? Am străbătut cu pasul, de la un colţ la altul, întreaga platformă, fie ca muncitor, fie ca inginer, cu pufoaica îmbibată de ploaie şi zăpadă pe vârful unei coloane din RC (Reformare Catalitică) în seara de Crăciun 1974, naşterea primului copil serbată mai întâi cu colegii la serviciu cu CICO şi „savarină”, zbuciumul sufletesc când am aflat de moartea mamei într-o delegaţie de serviciu la Rafinaria Teleajen, zile de Paşte şi de Crăciun, cele mai multe ore din viaţă petrecute la serviciu. Câte amintiri, câte vise! Nici acum nu mi se pare ceva „poetic”. Trebuia să ascund această slăbiciune. „Aici e meserie tovule, nu e poezie”, mi se reproşa. Poezia o descopeream doar acasă, seara, când ascultam câteva acorduri de muzică clasică.
# Îmbulzeala autobuzelor, forfota angajaţilor, năvala navetiştilor, pontarea după ceas. Negru de fum, polietilenă de joasă presiune, polietilenă de presiune înaltă, benzine, aparate sofisticate, flăcări în noapte, spectacol din care poetul făcea parte. Entuziast? Agasat?
– Odată cu trecerea timpului toate întâmplările devin poezie. Urc frecvent în acelaşi autobuz 19 cu care mergeam la serviciu, caut un loc pe scaun şi mă invadează amintirile: parcă ieri mergeam agăţat pe scara maşinii dorindu-mi doar să ajung la timp, sau mă cufundam în visele mele, fără să caut confortul călătoriei, rânduindu-mi cu grijă problemele. Nu de mult timp, un tânăr mi-a oferit locul lui. Parcă nici nu mi-a tihnit. Îmi răsună în urechi şi un apelativ cu care mi se mai adresase o doamnă: „tataie, a zis domnul doctor…” Oare aşa mă văd, astăzi, cei din jur? Trebuie să recunosc că alte gânduri mă frământă, nu grija problemelor de serviciu, nu pontajul, „flăcările în noapte” s-au stins, doar o luminiţă mai pâlpâie în firida dintr-un colţ al sufletului. A venit vremea să nu ne mai temem de întuneric, să facem lumină doar cu ce am agonisit în spirit. Deşi mă acaparaseră problemele vieţii, mulţumesc lui Dumnezeu că am întreţinut flăcăruia dintr-o candelă care se numeşte „poezie”. Sincer să fiu, fără ea nu ştiu cum aş fi îndurat nesiguranţa de astăzi a picioarelor.
# Arpechim, mândrie naţională? Prioritate est-europeană? Export pe toate continentele? Idei solicitate? Poezie amânată? Vă simţeaţi bine în acea lume?
– Pentru mine, doar „poezie amânată”. Eram obligat „să mă simt bine”. Mă încearcă sentimentul că am ratat aproape toate frumuseţile tinereţii, că am trăit numai dimineţi mohorâte de toamnă. Sunt într-o maşină a timpului care îmi toacă bucuriile şi, mai zic uneori că „am călătorit în viaţă ca un bumerang”, acum „am ajuns iarăşi acasă”. Sunt versuri din volumul „Roţile de osândă” cu care îmi justific împlinirea osândei la viaţă. Nobila mea osândă!
# Fiecare salariat era plătit pentru forţa de muncă. Talentul, dacă îl aveai, nu era luat în calcul. Se pierdea în fum. Vă făceaţi probleme? Vă durea această zădărnicie?
– Fără să intuiesc întrebarea dumneavoastră am dat răspunsul mai înainte. Chiar mă bântuia gândul să-mi retrag cuvintele dar ar fi trebuit să reformulez părerea că nu numai munca fizică, bine plătită, îţi dă satisfacţie în viaţă, uneori un vers încărcat cu emoţie sau o frază reuşită îţi dă răsplata.
