Născut la 23 octombrie 1924 chiar în Piteşti, Paul Limberea a fost arestat la 2 august 1948 pentru activitate în grupul legionar de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, condus de Alexandru Cârciumaru. Din puţinele informaţii adunate de ancheta Securităţii rezultă că implicarea sa a fost minimă şi s-a redus la participarea la una sau două întâlniri ale câtorva membri ai grupului (Gheorghe Bâgu, Ştefan Ispas, Victor Toma, Laurenţiu Andronic, Alexandru Cârciumaru), în timpul cărora unii dintre cei prezenţi s-ar fi pronunţat împotriva regimului. Singura declaraţie a lui Limberea arată că Ştefan Ispas este persoana care l-a atras la aceste întâlniri, dar fără să îi spună că vor mai veni şi alţii sau ce se va discuta acolo. Interogatoriile consemnează ca pe o acuzaţie inclusiv faptul că la una dintre întâlniri Cârciumaru a rostit o rugăciune. (M.I.)
În urma bătăilor s-a ales cu perforarea plămânului
Deşi ataşat lotului legionar de la Ştiinţe, Paul Limberea nu a fost condamnat împreună cu acesta, ci cauza sa a fost disjunsă şi a fost mutat într-un lot al cărui şef a fost Gheorghe Brahonschi. A fost condamnat la 3 ani temniţă grea, dar mai mulţi dintre colegii săi de lot au fost implicaţi în Serviciul de Informaţii al Mişcării Legionare din România (SIMLR), ceea ce ridică nişte semne de întrebare în privinţa alipirii sale aici. În orice caz, condamnarea relativ mică arată că Securitatea nu deţinea probe consistente în ceea ce îl priveşte. După o perioadă petrecută în închisoarea de tranzit Jilava, Paul Limberea a fost transferat la Piteşti pe 2 martie 1949, alături de alţi 66 de deţinuţi. Conform memorialistului Costin Merişca, a făcut parte dintre cei izolaţi în iunie 1949 în celulele de la etajul II, secţia SSI, alături de nume importante cum ar fi Constantin Oprişan, Dragoş Hoinic sau Octavian Voinea, ceea ce arată iar că Securitatea îl bănuia de o implicare mult mai adâncă în activitatea anticomunistă. Din acest moment informaţiile despre el lipsesc, dar este de presupus că nu a cunoscut violenţele mai devreme de luna decembrie 1950, atunci când ele au pornit şi la secţia temniţă grea, în care era reţinut. Mai concret, Limberea a fost torturat la camera numărul 3 a acestei secţii alături de colegii de lot Ion Fuică, Constantin Paragină şi alţii. Conform altor informaţii, a fost torturat la camera 3 – biserică alături de alte victime. Astfel, Ştefan Davidescu susţine că Limberea a fost una dintre victimele preferate ale lui Gheorghe Roşca, din cauza originii sale sociale, şi că a fost bătut mai des şi mai intens decât alţi deţinuţi pentru că nu avea în celulă colegi de lot cu care să fie confruntat. Cert este că în urma bătăilor s-a ales cu un pneumotorax spontan (perforarea plămânului sau a cavităţii toracice), astfel că la un moment dat a fost trimis la infirmerie. Aici a fost văzut de Neculai Popa şi de Nicolae Clipcea, care a încercat să îl liniştească peste noapte: „Măi Paulică, nu mai geme atâta, că îl trezeşti pe Popicu (Neculai Popa), care este tare bolnav”. Situaţia lui Limberea era însă foarte gravă. A doua zi a intrat în comă, iar în cursul serii lui 30 mai 1951 a decedat.
Mărturii
Paul Limberea, un om devenit „epavă” din pricina detenției
„Într-o seară s-a deschis uşa şi un gardian mi-a şoptit să-mi iau bagajul şi să-l urmez. M-am bucurat, le-am spus celor ce rămâneau noroc bun şi am executat totul fără nici un murmur. (…) Am fost condus la corpul de gardă, unde fuseseră aduşi şi câţiva dintre colegii şi prietenii mei. N-am avut voie să vorbim. Mă uitam la ei cu milă şi compătimire. Am revăzut pe Cîrciumaru Tudorel, Baciu, Rădoi, Ivănescu, Ispas, Voiculescu, Paul Limberea şi alţii pe care-i ştiam arestaţi. Lângă ei erau câteva femei, o elevă de liceu şi un moşneag, fostele lor gazde, dar şi fraţi, prieteni, părinţi, toţi arestaţi ca tăinuitori sau favorizatori. Erau de nerecunoscut: slăbiţi, îmbătrâniţi, boţiţi şi storşi de cele 7 luni de viaţă în celulă. Se uitau surprinşi la mine. Nici unul nu se aşteptase să mă vadă aici. Lacrimile le curgeau şuvoi. De fapt toţi plângeam. Bietului Limberea, bunul meu prieten şi coleg, i se ascuţise capul şi-i tremura barba. Fusese înalt, voinic şi osos. Acum era o epavă. Ar fi avut nevoie de hrană mai substanţială, dar raţia pe care o primea în puşcărie nu-l satisfăcea, fapt pentru care s-a şi prăpădit. Cu el am reuşit să schimb câteva cuvinte, foarte greu, dar totuşi am reuşit. Printre cei care ne păzeau, unii erau totuşi oameni în adevăratul înţeles al cuvântului, cu suflet bun, oameni cu ajutorul cărora reuşeam să comunicăm între noi. Paul era deprimat, presimţea că se prăpădeşte. Avea ochii înfundaţi în orbite, buzele vinete, nasul căzut peste gură şi din când în când ofta adânc. Vorbea încet, temându-se parcă să nu tulbure liniştea puşcăriei. M-a întrebat când am fost arestat, dacă nu ştiu ceva despre părinţii lui, ce ştiu despre logodnica mea precum şi despre ceilalţi colegi din libertate. Aproape că n-am reuşit să-i răspund.”
(Gheorghe Bâgu – Mărturisiri din întuneric. Reeducarea de la Piteşti,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1993)
Ultimele zile de agonie ale studentului mucenic Paul Limberea
„După câteva zile, este adus în cameră al şaptelea bolnav. Fiind numai şase paturi în cameră, noul venit trebuia să stea cu altcineva. Întrucât eu rămâneam foarte puţin timp întins în pat, l-am luat cu mine. Am aflat că se numea Paul Limberea şi era chiar din Piteşti. Se plângea că se sufocă.
Făcuse pneumotorax spontan în urma bătăilor şi, din cauza lipsei de aer, gemea toată noaptea. Mă prefăceam că dorm şi-l auzeam pe Nae Clipcea cum îi spunea: „Măi Paulică, nu mai geme atâta, că îl trezeşti pe Popicu, care este tare bolnav”. Simţeam bunătatea din vorbele lui Clipcea, dar şi aprecierile asupra stării sănătăţii mele. Paul Limberea a intrat, a doua zi de la venirea sa, în comă, iar seara a murit alături de mine. Printre cei aflaţi acolo, îmi amintesc că erau şi medicinişti, care discutau că, dacă s-ar încerca o scoatere treptată a aerului cu seringa, ar fi fost posibilă o salvare. Nu s-a făcut însă nimic pentru salvarea lui Paul Limberea.”
(Neculai Popa – Coborârea în Iad. Fenomenul Piteşti)
În liniștea dinaintea furtunii alături de camaradul Paul Limberea
„Încerc să-mi alung gândurile negre printr-o rugăciune și privind la cer. În dubă stau alături de Paul Limberea, evident un student și băiatul unui preot chiar din Pitești. Slab și mai înalt decât mine, volubil, îmi povestește cu drag amănunte despre orașul lui, Pitești. Îmi spune că suntem favorizați că mergem acolo, fiindcă închisoarea este nouă (fusese construită din ordinul lui Armand Călinescu prin anii 30) și, deci, nu era așa umedă și sumbră ca Aiud sau Gherla, ca să nu mai pomenim de Jilava. M-am gândit de multe ori la acest camarad drag, care va merge acolo numai pentru a fi ucis în acea acțiune scelerată și monstruoasă care s-a numit „reeducare”, dar pe care eu prefer să o numesc satanizare. Și tatăl lui Paul Limberea, preot ortodox la Biserica Albă de pe Calea Victoriei din București, va pieri în închisoare. Am ajuns cu bine la Pitești așadar, fără să bănuim nimic din ororile începute acolo pe 10 decembrie 1949 sub conducerea lui Eugen Țurcanu. Am traversat orașul murdar și plin de praf în zdrăngănit de lanțuri, încadrați de un coridor puternic de milițieni. Am mers lângă Paul Limberea și el era așa de fericit de fi din nou în orașul lui.”
(Puiu Năstase – Temerarii, ediţie îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanţa, 2004).
