Deloc exclus ca Papa Benedict al XVI-lea să se fi retras din funcție, doborât de invidie. Să-i fi ajuns la urechi vești de la ultima ședință a Adunării Eparhiale, în care s-a prezentat bilanțul pe 2012 al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, iar Papa să-și fi dat seama că este inutil să mai stea în Sfântul Scaun, câtă vreme strădaniile sale din fruntea bisericii catolice pălesc în fața vredniciei mai-marilor eparhiei noastre. În frunte cu ÎPS Calinic și în ceafă cu prim-vicearhiepiscopul Caliopie. Nu degeaba locația aleasă pentru desfășurarea lucrărilor congresului arhiepiscopal n-a fost în vreunul din așezămintele bisericești, ci într-un așezământ de lux, care îndeamnă la smerenie și cumpătare: cabana Valea cu Pești. Recent renovată la ultimele standarde duhovnicești, cu camere de rugăciune de 4 stele, dușuri și jacuzzi cu aghiasmă, inclusiv cu parcare care să nu păteze onoarea financiară a limuzinelor demne de salonul auto de la Geneva ale participanților. Nici nu se putea altfel, câtă vreme realizările consemnate în numeroasele dări de seamă au arătat fără greș calea spre paradis, ba chiar și către paradisul fiscal. În vreme ce la finele fiecărui referat, s-au adus frumoase și meșteșugite ode contribuției decisive avute de Calinic la toate rezultatele, acesta fiind aruncat pe bună dreptate în slăvi de toată lumea, chiar cu riscul să nu mai poată fi prins în caz că mai revine vreodată cu picioarele pe pământ. Cum era și firesc, miezul discuțiilor s-a dovedit foarte fraged și hrănitor din punct de vedere spiritual, descojit cu mare măiestrie de toate relele. Astfel încât să arate că străduința necontenită a capilor Arhiepiscopiei pentru mântuirea sufletului păcătoșilor este cu adevărat rodnică, doar dacă are ca sfârșit și mântuirea banilor acestora. Cum bine se știe, banul este ochiul dracului. Tocmai de aceea trebuie scos din buzunarele enoriașilor, legat fedeleș cu elastic și întemnițat în valiză, apoi afurisit să nu mai vadă lumina zilei din tainițele conturilor bisericești.
Când „oficiez” acest editorial, îmi arunc privirea pe un mic memoriu, destinat parlamentarilor și altor mărimi ale județului. Și redactat de cineva la care țin foarte mult datorită sufletului mare și energiei cu care încearcă, de ani buni, să aline atât cât poate suferințele a 12 copii bătuți de soartă. N-are rost să-i dau numele, ferindu-l de eventuala „binecuvântare” represivă a căpeteniilor bisericești din Arhiepiscopie. Poate credeți că e puțin lucru să te zbați să aduci zilnic un ajutor pentru o duzină de micuți chinuiți de handicapuri grave. Dar omul de care vorbesc se luptă efectiv să facă rost de cel din urmă bănuț, din subvenții și sponsorizări mizere, pentru a ține centrul de ajutor pe care-l conduce pe linia de plutire. Pentru că asta este totul, o luptă cruntă, să încerci să ajuți pe cineva neputincios, într-o țară în care se dau zeci de mii de ajutoare sociale pentru nemuncă și mai repede intră o cămilă prin urechea unui ac, decât să iasă un ban din buzunarul milostivilor vătafi bisericești, trăitori în lux și potopiți de averi nemăsurate.
Revolta celui pe care l-am pomenit este perfect îndreptățită. De când administrează centrul pentru copiii cu handicap, n-a văzut picior de preot pe la dânsul, darămite pe cineva sosit din înălțimile îmbelșugatei noastre Arhiepiscopii. Nu neapărat să ajute cu ceva, măcar cu o pereche de cârje, ori un scaun cu rotile pentru micuți, dar barem să le vadă suferința și să se roage pentru ei. Nimic din toate astea. Vede însă o lăcomie nemăsurată patronată de Arhiepiscopie, o sfidare totală nu numai a bunului simț, ci și a celor sfinte. Nu poți să faci bilanț eparhial la hotel de lux, în care să-ți preamărești bruma de reușite, în condițiile în care ești înconjurat de atâta sărăcie și suferință. Nu poți să propovăduiești credința și milostenia dintr-un jeep care, apropo, costă de două ori mai mult decât toate cheltuielile centrului de ajutor de care vorbeam, pe un an de zile. Doar snow-mobilul lui Caliopie, ultima sa aroganță în materie de fițe duhovnicești, costă cât jumătate din bugetul respectivului centru. Ce-o avea deci în cap Calinic, când umblă cu o jalnică trufie, ca vodă prin loboda unor rezultate atât de „mărețe”? Până nu se dă cu capul de pragul lui Ăl de Sus, n-o să-l vadă pe Ăl de Jos…
Mihai BĂDESCU
