De fiecare dată cînd îmi schimb computerul, pierd texte – ba nu mai pot să le citesc cu noul editor, ba le uit pe vechiul hard. Noroc că, pe unele, le-am pus în infinita burtă a netului. Le recitesc cu mirare – pe-astea cînd le-am scris? Şi mă bucur de ele. Iată!
DIN APOCALYPTO. M-am apucat să văd “Apocalypto”, filmul lui Mel Gibson… Şi se dovedeşte că nu ştii de unde sare iepurele, unde poţi să găseşti un bob de înţelepciune! Pentru cine nu l-a văzut, doar o idee – e vorba despre sfîrşitul lumii la mayaşi, adică despre venirea spaniolilor. De ce s-a prăbuşit un imperiu splendid, în faţa cîtorva zeci de conquistadori? Pentru că era “copt” pe dinăuntru, ne sugerează Gibson, cu zei cruzi, cerînd sacrificii umane, cu foamete, cu strămutări de populaţii. Dar nu vreau să vă povestesc un film, ci cîteva scene… despre o societate tradiţională. La vînătoare, în junglă. Tinerii vînători se întîlnesc cu un grup de refugiaţi, bărbaţi obosiţi, femei murdare, copii scheletici. Tatăl unuia dintre vînători spune: “Sînt bolnavi de frică. Frica e molipsitoare. V-a stricat şi vouă pacea. Nu vă temeţi!”. Refugiaţii îl întreabă de bătrînul vînător cine este. Moşul îşi legitimează prezenţa: “Sînt Jaguar sălbatic. În pădurea asta am vînat cu tatăl meu. Înainte de mine, tatăl meu a vînat cu tatăl lui. Acum, eu vînez aici cu fiul meu. Şi el o va face şi după ce eu n-o să mai vînez”. Noaptea, tribul e strîns în jurul focului, iar Povestitorul zice: „Omul era foarte trist. Stătea jos şi nu avea chef de nimic. Atunci, animalele s-au strîns în jurul lui. De ce eşti trist, omule? Pentru că sînt slab… Bine, ia ochii mei, a zis vulturul. Şi puterea mea – a zis Leopardul. Vreau să ştiu secretele pămîntului, a zis omul. Ţi le voi arăta, a zis şarpele. După ce a învăţat tot de la animale, omul a plecat. Sper să fie fericit, a zis maimuţa. Nu va fi, a replicat Bufniţa. Omul are în el un fel de gol, care îl împinge să vrea mereu ceva şi să nu fie niciodată mulţumit. Mie mi-e frică de el”.
DESPRE RELIGIE ÎN ŞCOLI. Mentalitatea de cetate asediată se vede şi în graba cu care Religia a devenit obligatorie în şcoli. De ce să fie obligatorie, într-un stat cu învăţămînt laic? Statul garantează libertatea de credinţă şi drepturile minorităţilor. De ce trebuie să înveţe religie creştină un evreu, un turc sau un ateu? Să se facă Religie în grupurile unde toţi copiii sînt ortodocşi… La clasele mici, religia e formativă, mai ales dacă e predată ca o formă de etică, iar Părintele nu-i ameninţă cu Iadul pe cei neastîmpăraţi! În schimb, la clasele mai mari, procesul educativ ar trebui să se facă mai inteligent, cu teologi deschişi către realităţile lumii moderne. De ce? Pentru că, pînă atunci, ştiinţa a modelat deja mintea copilului. El a învăţat matematică, fizică, biologie, geografie… Cum să-i mai spui că Dumnezeu a creat lumea în şapte zile, cînd e îndopat cu documentare despre dinozauri? Dar despre Ceruri, cînd ştie astronomie şi citeşte science-fiction? Răspunsul e că poţi să-i vorbeşti, numai dacă ai împăcat cunoaşterea de tip ştiinţific cu cea de tip mistic, dacă ai înţeles că nu se exclud, dacă ai har de comunicare. Or, să mă ierte Dumnezeu!, asta, în şcoala românească, este excepţia, nu regula… Aici e nevoie de altfel de oameni ai bisericii. Preoţii să se mulţumească cu oficierea Tainelor (că nu e puţin lucru…) şi să lase hermeneutica pe seama teologilor de geniu!
SCHIMBAREA LUMII. Împăratul Galben era supărat. Se trezise dis-de-dimineaţă cu o durere în oase. De fapt, din ce în ce mai des îl sîcîia cîte ceva, ba aici, ba colo, de-a lungul şi de-a latul trupului său, greu încercat în lupte. În tinereţe scăpase ţara de duşmani, purtîndu-şi trupele într-un marş de o mie de li, apoi schimbase şi dinastia, apucînd puterea şi ţinînd-o într-o încleştare de fier, pusese cu botul pe labe pe ceilalţi mandarini, gata să mîrîie şi să-l înjunghie pe la spate, ridicase tineretul împotriva bătrînilor, aşa, din distracţie, ca să îi ocupe timpul şi să îi permită descărcarea pasiunilor violente. Modelase Cerul şi Pămîntul, nivelase munţi şi schimbase cursuri de ape. Un miliard de supuşi îi scanda numele, agitînd o cărticică roşie, pe care o adnotaseră scribii imperiali din cuvintele sale răzleţe. Ar fi trebuit să se simtă fericit. Dar uite că timpul trecuse şi pîrdalnica de bătrîneţe venise pe nesimţite… nici măcar concubinele cele tinere şi băile de lapte nu-l mai satisfăceau. Aşa că Împăratul bătu din palme şi-şi chemă sfetnicul. Apoi îi zise: „Vreau să acoperiţi cu mătase drumul pînă la mare. E, poate, ultima mea călătorie şi nu vreau să-mi rănesc picioarele!”. Sfetnicul îl privi. Un schelet care dădea porunci… Aşa că îndrăzni să răspundă: „Divinule, nu e mai simplu să-ţi acoperi tu picioarele cu mătase ? Aşa n-o să mai simţi pietrele…”.
ŢARA FUNICULARELOR RUPTE. Vă mai amintiţi ce se întîmplă atunci cînd Zorba are o idee de afacere ? Să coboare lemn din munte şi să-l vîndă negustorilor corăbieri, ca să strîngă ban peste ban, să îşi ia o casă frumoasă şi o nevastă cu ochi focoşi ? Biznisul părea fără cusur, numai că necesita investiţii, cum se spune pe la noi… Şi iată-l pe Alexis Zorba punînd în mişcare un tăvălug de relaţii, făcînd rost de bani, apoi muncind din greu, dezbrăcat pînă la brîu, sub soarele arzător al Eladei, să construiască un funicular, ca să coboare buştenii. Sudoare, nervi, certuri, împăcări şi, peste toate, Speranţa, ca o pasăre albă, fîlfîind uşor din aripile-i mari. Speranţa într-o viaţă mai bună, speranţa că mîine vom fi bogaţi… În fine, soseşte şi ziua cea mare. Primii buşteni coboară lin, în chiotele bucuroase ale lucrătorilor, care vedeau aievea cum începe să curgă rîul de bani. Apoi… Apoi îşi vîră Dracul coada. Ceva nu merge bine, copacii scapă din chingi, pilonii de pe munte se prăbuşesc pe rînd, funicularul e la pămînt… Adio, bogăţie! Tînărul narator al poveştii se uită îngrozit la Zorba. Ce-o să facă ? Nu cumva, de necaz, va fi gata să se arunce de pe stînci, în prăpastie, să termine odată cu viaţa asta mizerabilă, în care Dumnezeu lipseşte cam de mult ? Iar Zorba dă cu fesul de pămînt, se înnegreşte la faţă şi izbucneşte într-un rîs homeric… Îl ia pe tînăr de după gît şi începe să danseze sirtaki… Apăsat, de parcă ar vrea să calce ghinionul sub călcîi, să-l zdrobească… Asta e Balcania, fraţi occidentali ! De-asta îmi place să trăiesc aici, în ţara tuturor funicularelor rupte. (Cristian Cocea)
