# DE LA ATEI STUPIZI LA BIGOŢI IGNORANŢI. Celebra poveste a abjurării (cu jumătate de gură) a lui Galilei a stat la loc de cinste în folclorul ateist. Mai că ţi se făcea pielea de găină şi-ţi dădeau lacrimile, copil fiind, aflînd la şcoală cum preoţii cei răi l-au silit pe bătrînul savant, chinuit de reumatism, să accepte că a greşit, atunci cînd a declarat că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, nu invers. Povestea tristă avea însă happy-end, iar lacrimile se uscau pe bărbie, sub un zîmbet poznaş, cînd repetai, alături de Galilei, în surdină: “Şi totuşi, se mişcă!”. Astăzi, lucrurile s-au inversat. În şcoli se predă religia, iar taica popa vine şi te învaţă creaţiunea, cu cele şapte zile ale Genezei, cu Dumnezeu Tatăl zîmbind mulţumit, ca un meseriaş de treabă. Astăzi, copiii află că Darwin a fost un păgîn, iar omul care se trage din maimuţă nu eşti tu ci vecinul de la trei, ăla de dă găuri cu bormaşina în pereţi, la miezul nopţii. Poporul roman se declară ortodox în proporţie covîrşitoare, însă dacă-i întrebi pe unii tineri ce vin la Înviere de ce se mănîncă miel şi ouă roşii, de Paşte, afli că aşa e bine, întrucît e o sărbătoare de primăvară… Înainte eram atei stupizi, astăzi sîntem bigoţi ignoranţi. Despre un dialog religie-ştiinţă – nici pomeneală. Între timp, Vaticanul l-a reabilitat, de mult, pe Galilei…
# CE MÎNCA ŞTEFAN CEL MARE? De ce ar mai răsfoi cărţile lui Sadoveanu omul grăbit al secolului nostru? Să fie teleportat în alt timp, cînd oamenii erau rari şi sălbăticiunile numeroase? Să îl întîlnească pe miticul Ştefan cel Mare, să poposească la Hanul Ancuţei? Ce l-ar mai putea interesa pe orăşeanul post-comunist în lumea arhaică a lui Sadoveanu? Vă spun eu – mîncarea! Da, mîncarea, mai bine zis arta gastronomică a timpurilor trecute, neîntrecut descrisă de maestru. Nu e o bucătărie a fast-food-ului, nici una a aditivilor şi conservanţilor. În cărţile conului Mihăiţă se revarsă cornul abundenţei. Personajele lui vînează şi pescuiesc. Se mănîncă: ciorbă de crap, unde capul peştelui oferă cunoscătorului îmbucături fastuoase, raci şi chişcari, frecaţi cu sare şi aruncaţi pe cărbuni, pui fripţi la ţiglă, berbeci la frigare, cu seul şiroind, sarmale, claponi frăgeziţi, potroace în care s-a amestecat o rămurică de cireş, mrene, prepeliţe, piept de mistreţ şi labă de urs, friptură de căprioară, fazan gratinat. Nu lipsesc dulciurile moldoveneşti: poale-n brîu, plăcinte cu carne, alături de mai turcitele baclavale şi sarailii, stropite cu şerbet. În fine, după atîta ospăţ, vine vremea vinurilor – mai slabe şi albe, mai sprinţare şi rubinii sau negre, puterea ursului şi veselia jupîneselor. Păi cum să nu te ridici după o masă ca asta, să te întinzi alene şi să pleci apoi să dai în cap la turci?
# A TRĂI. Bătrînul – aşa îi spuneau colegii de birou, chiar dacă, biologic, nu avea decît 50 de ani. Bătrîn, da, pentru că era un funcţionar model, în slujba companiei de peste un sfert de secol, fără absenţe nemotivate, fără concedii de odihnă, loial ca un cîine cărunt. Cei tineri îl considerau un model, familia îl tolera, nu prea avusese timp să se înţeleagă cu băieţii săi, acum oameni mari, la casele lor. Spera că va drege lucrurile, odată ieşit la pensie. Uite însă că, într-o zi, un banal control medical de la firmă îl face să afle un lucru teribil – află că este bolnav de cancer, un cancer ce săpase adînc… mai avea doar cîteva luni de trăit. Bătrînul s-a uitat uimit în oglindă. Unde îi zburase viaţa? Nici nu apucase să-i guste plăcerile. Avea ceva bani puşi deoparte… Urmează un vîrtej ameţitor de sake, gheişe, localuri. Dar sub semnul ameninţător al morţii mai e loc de satisfacţie? Dezgustat, Bătrînul se desparte de prietenii de pahar, alungă femeile, sparge sticla de băutură. Apoi se uită cu atenţie în jur. Caută un rost. Şi îl găseşte într-un lucru de nimic, am zice… Face, pe banii lui, un loc de joacă pentru copiii cartierului, înfrîngînd inerţia unei birocraţii sclerozate. Îl vedem, în ultimele secvenţe, stînd într-un leagăn nou-nouţ, zîmbind şi cîntînd încetişor. Peste el ninge cu fulgi mari. Sfîrşit. Aţi urmărit filmul Ikiru – A trăi, de Akira Kurosawa.
# JOHN LOCKE ŞI VECINUL MEU DE BLOC. Vecinul meu de bloc, muzician sau muzicant, nu ştiu prea bine, îşi rearanjează apartamentul. Bravo lui! Grija faţă de proprietatea privată mă umple totdeauna de emoţie. Unii vecini au strîmbat din nas, găsind că gresia lui are o culoare ţipătoare sau au cîrtit pe la colţuri că nu se mai poartă ţurţurii pe tavanul sufrageriei încă din neolitic. Eu nu m-am alăturat bîrfelor, amintindu-mi de John Locke. La viaţa lui, englezul a văzut multe – războaie civile, revoluţii, abolirea monarhiei şi Restauraţia. Aşa că merită crezut cînd a scris că autoritatea şi cetăţenii nu trebuie să-şi bage nasurile în chestiunile de interes privat. Pentru că trăim în comun, aşa lăsîndu-ne Dumnezeu, e necesar să ne tolerăm. De ce să nu-l tolerăm şi pe vecin, cu gresia lui cu tot ? Dacă nu-mi place, o să evit să mă duc în vizită, nu? Mulţumit că sînt tolerant, am închis cartea şi m-am simţit înţelept. Apoi m-am pregătit de culcare, că era miezul nopţii. Şi unde nu s-a auzit tocmai atunci o maşină de găurit, din apartamentul vecinului, sculînd tot blocul!!! Un minut, două, trei… Brusc enervat, l-am deschis din nou pe Locke şi am aflat că toleranţa se termină unde începe domnia legii. Adică libertatea vecinului de a-şi redecora casa nu trebuie să lezeze libertatea mea de a dormi noaptea! Ca un intelectual tolerant, am închis din nou cartea şi m-am repezit către sursa de zgomot, apucînd din goană o bîtă de base-ball.
(Cristian Cocea)
