Ascultându-l, primeşti lecţii de viaţă. Iar cea mai importantă este des scoasă în evidenţă: trebuie să te respecţi, ca să fii respectat! Şi e de înţeles, fiindcă este vorba despre un om care, timp de decenii, a fost lider. Seniorul muscelean Gheorghe Oancea respectă şi acum ideea de a fi respectat. Iar povestea lui de viaţă confirmă lecţia. De viaţă!

În 1996, pe când eu îmi confirmam statutul de jurnalist, el încheia 25 de ani de primărie şi 47 de ani de muncă. De aceea susţine că viaţa lui e o istorie. „Mi-a plăcut munca. În toate domeniile unde am lucrat, am avut satisfacţii. Am început cu ARO, de fapt Uzina Mecanică Muscel, în 1950, când aveam 17 ani. Asta după şcoala profesională şi ucenicia făcută în ateliere particulare. Făceam vermorele, lacăte, pompe de stropit. Apoi, în 1953, am făcut primele 30 de motociclete, cu care am fost la defilare”, îşi începe povestea Gheorghe Oancea. La uzină a prins şi fabricarea primelor maşini IMS şi M 461, dar nu a mai activat mult timp ca şef de atelier, cum plecase, ci a fost scos din producţie, cooptat activist de partid la Comitetul Orăşenesc al PCR. A făcut liceul, apoi şcoala de partid la Academia „Ştefan Gheorghiu”… Urma facultatea, la Economie – „înainte exista preocupare pentru pregătirea cadrelor”, este convingerea lui – dar a studiat la fără frecvenţă, fiindcă, după o trecere pe la Comitetul Judeţean, a ajuns primar al comunei Cetăţeni.

Primar de comună

„În 1968, la reorganizarea administrativ-teritorială, cred că prim-secretar era Năstase. Mă cheamă la el şi îmi spune că mi-a urmărit activitatea, că mă apreciază. Cică Ceauşescu avusese ideea să facă un experiment, cu două funcţii, pe linie de partid şi de stat, adică prim-secretarul de partid să fie şi primar al localităţii. Înainte era separat şi erau discuţii cine e mai mare, cine e mai tare. Şi am ajuns primar şi prim-secretar la Cetăţeni. M-am cam codit eu, că am familie, casă… Mi-a zis că suntem membri de partid, trebuie să ne ducem unde e nevoie de noi”, rememorează seniorul Oancea cele petrecute acum peste o jumătate de secol. Şi, spune el, „ca omul gospodar, m-am dus să văd ce e de făcut în comună. Şi erau multe de făcut. Probleme la unităţile de învăţământ, nu era electrificare decât pe centru, că Filatura Musceleanca avea propria uzină electrică, nu exista casă de naşteri… Multe, multe…”. Aşa că şi-a făcut o notă de probleme, s-a pus pe vorbit cu oamenii şi au început munca. Bani erau, dar prea puţini pentru a rezolva toate problemele, astfel că multe lucruri s-au făcut şi cu sătenii.
„N-aveam stâlpi pentru iluminat, iar ca să mă coste ieftin, trebuia să pun eu stâlpii, iar Electrica să facă instalaţia. Am chemat oamenii şi le-am spus că va marca Electrica unde să pună stâlpii, dar trebuia ca fiecare să facă groapa pentru stâlp în dreptul proprietăţii. Oamenii lucrau, că făceau pentru ei. Apoi m-am apucat de drumuri, că spre Cetăţeni Deal era urgie. Şi trotuare am făcut tot cu oamenii. N-aveam apă potabilă, aşa că am făcut gospodărie de apă. Dar nu exista reţea. Mă împrietenisem cu directorul de la Petrol… Şi vorbesc cu el. Îi spun de apă şi că nu am bani şi îl rog să-mi dea conductele pe care le refuzau ei, că, oricum, la presiunea de care era nevoie pentru apă rezistau, nu era ca la ţiţei. Şi aşa am făcut rost de ţevi. Iar am vorbit cu oamenii: «Băi, băgăm apă, uite, luăm ţevi, dar fiecare îşi face şanţul în dreptul lui, la indicaţia meseriaşului»”, povesteşte Gheorghe Oancea. Trebuia modernizată comuna, fiindcă, alături de Stâlpeni, Rucăr şi Domneşti, era propusă să devină oraş. Vorba lui: „I-am înnebunit în 12 ani de stat acolo!”.

Primar de oraş

Mai avea multe de făcut la Cetăţeni, dar n-a mai apucat. În 1979 l-au transferat la Câmpulung, ca preşedinte al sindicatelor pe oraş. El coordona viaţa sindicală din zonă. Şi era bine, revenise acasă, la casa pe care şi-o construise în 1973 şi în care locuieşte şi acum, într-o zonă liniştită a municipiului. Însă liniştea nu a durat prea mult. În anul 1982 au avut loc alegeri pentru funcţia de primar şi el a fost unul dintre cei trei candidaţi. Erau doar trei, fiindcă pe atunci nu putea candida oricine, cum e acum. Şi a câştigat alegerile. „Ca şi la Cetăţeni, m-am ocupat de treburile oraşului. Se lucra deja la gospodăria de apă, că erau probleme. Se dezvoltase oraşul, plus industria, serviciile, era nevoie de apă, fiindcă uzina veche furniza doar jumătate din necesar, de-aia se oprea apa. Şi ne-am gândit să aducem din munte apa, nu din râu, ca până atunci. Aşa a apărut ideea construirii barajului Râuşor, care a fost gata în 1985. Apoi am zis să băgăm gaze, că nu aveam gaze în Câmpulung. Am făcut drumuri la Bucureşti, iar într-un final ni s-a aprobat. Noi le-am băgat până la scările blocurilor. Acum e o nebunie, că au preluat reţeaua alţii. Ideea e că extinderea s-a oprit, deşi proiectul e pentru întreg municipiul”. Iar alte obiective mari au fost Spitalul Municipal, schimbarea reţelei de iluminat public, reabilitarea Pieţei Centrale, realizarea a două pieţe de cartier, renovarea Mausoleului de la Mateiaş… Erau vremurile când se dădeau în folosinţă câte 500 de apartamente pe an.

Primar de municipiu

În 1987 i s-a încheiat mandatul. Trebuia să fie alegeri, dar a venit cineva de la Bucureşti şi i-a spus că e nevoie să plece în altă parte. „N-ai înţeles de ce suntem noi membri de partid? Trebuie să mergem acolo unde e nevoie de noi, că nu punem orice târţă la conducere!”, i s-a spus. Şi trebuia să ajungă fie în Moldova, fie în vestul ţării. „Mă sună într-o zi Zanfir, prim-secretarul de la judeţ, şi-mi spune că a primit telefon de la Comitetul Central şi că până seara trebuie să fiu la Arad, că m-au pus prim-secretar acolo. Iar plecam de acasă…”, spune Oancea. „Şi acolo am făcut o notă de probleme, am vorbit cu oamenii… Într-o lună de zile ştiam tot ce mişcă în Arad şi ce e de făcut. Pod peste Mureş, o nouă termocentrală… mai multe”, îşi aminteşte el. Numai că a venit Revoluţia. „Când a plecat Ceauşescu, am ieşit să discut cu ei, cu mulţimea adunată în faţa Primăriei. I-am rugat să-şi aleagă reprezentanţi, să vină la mine, să discutăm, să le dau puterea şi să plec. Le-am spus ce trebuie să facă, cum să acţioneze, mai ales că erau sărbătorile, dar mi-au cerut să rămân. Şi am mai stat la Arad până în aprilie. Oameni deosebiţi… Dacă nu aveam casă la Câmpulung, rămâneam acolo, mai ales că prefectul mi-a spus să revin după ani”.

Din nou la Câmpulung

Gheorghe Oancea s-a întors în oraşul natal, a stat liniştit vreo doi ani, că deja avea ieşire la pensie, iar în 1992 i s-a propus să candideze la Primărie din partea mai multor partide. „Eu le tot spuneam că sunt din vechea nomenclatură, să aleagă oameni noi, ei nu şi nu. Apoi a apărut ideea cu candidatura ca independent şi am câştigat cu aproape 90%, deşi au fost vreo doisprezece candidaţi. În primii ani după Revoluţie a fost o nebunie în administraţie, dar aveam experienţă în domeniu”, îşi aminteşte el. Şi a continuat să îşi pună amprenta pe soarta Câmpulungului. Sediu nou de bancă, reabilitarea sediului Judecătoriei, sperând că va deveni Tribunal după reînfiinţarea judeţului Muscel, pentru care s-a zbătut ani de zile – acestea sunt doar două realizări din mandatul de după 1990. Mandat în care, dacă nu a ieşit chestiunea cu judeţul, a obţinut de la Guvernul Văcăroiu declararea ca municipiu a oraşului Câmpulung. Apoi a urmat un mandat de consilier local şi ieşirea din viaţa publică. Un simplu drum la piaţă durează pentru el şi câteva ore, și asta din cauza faptului că oamenii îl opresc să-l întrebe de sănătate sau despre mersul treburilor în localitate.

Respect, de la ţinută, la mâncare

Istoria vieţii lui Gheorghe Oancea este plină de mult mai multe întâmplări. Unele nu prea plăcute, aşa cum au fost cele recente din familie. Seniorul continuă să se respecte, de la ţinută, la comportament şi chiar la hrană. Şi-a nărăvit vecinii veniţi din Bucureşti la făcutul vinului de casă, supraveghează cu atenţie făcutul ţuicii la povarnă – „nu se păstrează primii 800 de mililitri şi nici ultimii, că nu sunt buni!” -, îşi asigură în gospodărie legumele. „Eu cumpăr doar pâine”, spune seniorul, „că nici nu ştii pe unde sunt plantate sau făcute lucrurile din ziua de azi”. Şi a ajuns la 86 de ani, iar pe când era primar la Arad începea ziua de muncă la cinci dimineaţa şi o încheia la zece seara. „Căutam să fiu aproape şi de familie, deşi lucram şapte zile din şapte. Trebuie să echilibrezi lucrurile întotdeauna, altfel eşuezi”.

„Poate ne-om reveni!”

Cetăţean de Onoare al municipiului Câmpulung şi Fiu al Argeşului şi Muscelului, Gheorghe Oancea încă mai este preocupat de treburile cetăţii. Nu lipseşte de la dezbaterea proiectului de buget – „anul acesta vreau să le propun să extindă reţeaua de gaze şi de canalizare” – şi este deseori invitat la evenimente publice. Crede că „ne-am bătut joc de ţara asta. Păi, ce ritm de dezvoltare aveam pe vremuri! Înainte românul era bine văzut afară, acum ne fac ţigani. Nu pe toţi, dar… Am băgat în pământ utilaje de miliarde. Am distrus familii, că pleacă părinţii în străinătate. Înainte 20% era rău şi 80% bine. Acum e invers. Discuţii, discuţii, discuţii şi toate contra! Poate ne-om reveni!”, speră el. „După Revoluţie ne-am liniştit şi noi, că munceam de ne lua dracul!”, asta este opinia care spune totul despre modul cum priveşte lucrurile un fost primar de dinainte şi de după 1989.

Ceauşescu – un om cumsecade

De-a lungul vremurilor a cunoscut diverse persoane importante. Cu Ceauşescu s-a întâlnit şi la Arad şi la Câmpulung: „Era un om cumsecade”. Cu Gheorghe Zanfir, prim-secretarul judeţului Argeş, de asemenea s-a înţeles bine. Şi cu prefecţii, preşedinţii de Consiliu Judeţean: „Florea Costache era un om tare de treabă”. Şi cu miniştrii, altfel nu îl convingea personal pe Mircea Ionescu Quintus să dea bani pentru Judecătoria Câmpulung. De fapt, crede că asta ar trebui să facă şi primarii de acum, să se ducă la ministere să stea de vorbă direct cu şefii. „Eu nu înţeleg de ce acum nu se mai fac investiţii mari, mai ales că ai la dispoziţie şi fonduri europene… La noi, la Câmpulung, s-a ales praful de proiectul cu parcurile, deşi era un nimic de investiţie faţă de ce am avut eu”, susţine el.
Cătălin Ion Butoiu