Unul dintre fondatorii Salvamontului Românesc, Mihail Sârbu, acum în vârstă de 76 de ani, a lansat în această primăvară volumul „Cronică Salvamont”. Cartea descrie un lanț de amintiri, peripeții, misiuni de salvare și începuturile Salvamontului românesc, toate cuprinse în cele 413 pagini tipărite în Colecția Verde a Editurii România Pitorească.
După cum însuși autorul scrie, cartea este dedicată „Tuturor salvatorilor montani, cu respect bine motivat, dar și civililor care au pus mâna, cel puțin o dată, la o asemenea treabă, și tuturor curioșilor, cu drag…”
Despre autor
Originar din Sinaia, Mihail Sârbu și-a dedicat viața salvării turiștilor aflați pe munte, a participat la peste 1000 de misiuni și este unul dintre oamenii care au reușit să înființeze în anii ’60 o structură Salvamont. Veteran al Salvamontului românesc, Mihail Sârbu și-a început activitatea în urmă cu cinci decenii, iar în 2009 a primit, din partea Asociației Naționale a Salvatorilor Montani din România, titlul de Senior al Salvamontului Românesc.
Când și-a început activitatea, nu exista o structură Salvamont, ci echipe de voluntari care nu aveau o pregătire specială pentru salvarea vieții omenești. Prima sa acțiune de salvare este povestită tot în rândurile acestei cărți, o misiune dificilă, de altfel. Sinăianul, împreună cu un gropar, un medic, un pompier și doi milițieni, a plecat să coboare un turist decedat de pe Valea Caraimanului. Au transportat trupul neînsuflețit cu ajutorul unei tărgi improvizate din tulpina unor vlăstari.
Invitație la lectură
Autorul enumeră, în cartea sa, oamenii care au avut o legătură cu Salvamontul românesc, chiar și numai tangențial. Alături de debutul personal al autorului în asemenea activități, veți găsi în carte și o înșiruire cronologică a tuturor încercărilor, consemnate de autor, de organizare a unor echipe care să intervină pentru salvarea din munți.
Primul gest al autorului în această direcție a fost publicarea în ziarul „România Liberă” a două articole prin care sugera nevoia de organizare a unui serviciu de salvare montană. De asemenea, a mai avut o audiență la un ministru din vremea aceea, căruia i-a înșirat toate motivele care fac necesar Salvamontul.
În 1969, a intrat în funcțiune Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 140, care impunea înființarea a 13 centre Salvamont, cărora autorul le va dedica un capitol întreg. La început, nu existau mijloace de transport și au fost chiar și decese, dar, cu timpul, montaniarzii au beneficiat de fonduri pentru echipament individual.
Autorul descrie acțiunile realizate în taberele de instruire, în școlile unde erau instruiți membrii Salvamont în vederea îmbunătățirii cunoștințelor teoretice și practice de prim- ajutor, transportul accidentaților și bolnavilor în munți, căutarea victimelor sub avalanșe. De asemenea, taberele, toate simpozioanele și concursurile realizate de Centrele Salvamont însemnau și un schimb de experiență atât pe plan național, cât și internațional.
Școlile au fost inițial organizate de către Federația Română de Turism-Alpinism și au debutat la cabana Podragu, în anul 1972. Primul raliu (concurs) a avut loc în același an, la cabana Caraiman. Un astfel de raliu putea dura și patru zile, timp în care, alpiniștii erau supuși unor probe diverse.
Un alt capitol interesant este dedicat seminariilor Salvamont, întâlniri organizate periodic, în care prietenii muntelui se salutau, țineau momente de reculegere pentru cei decedați și citeau rapoarte de activitate. La aceste întâlniri erau invitați și alpiniști din străinătate, se făcea schimb de păreri și cunoștințe.
„Cronică Salvamont” cuprinde nu doar amintirile unui om care și-a dedicat viața salvării altora, ci și informații necesare celor care străbat astăzi muntele. Și, chiar dacă munca unui salvator montan este plină de pericole și riscuri, autorul vorbește cu drag despre tot ce a întâlnit în cele cinci decenii de activitate: „Am avut sentimentul plăcut al datoriei împlinite și bucuria inegalabilă că am ajutat un om în dificultate.”
