Moshe Idel, despre cartea „Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ”

 English Version

Moshe Idel, considerat de mulţi drept cea mai înaltă autoritate din lume în domeniul Cabalei, a avut amabilitatea să citească „Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ” (cartea pe care am lansat-o la sfârşitul lunii mai) şi să-şi exprime opinia despre ea, în cursul unei întrevederi fără limite, pe care am avut-o la mijlocul lunii iunie. Foto principal: Make și Moshe Idel

Născut în România (19 ianuarie 1947, Târgu Neamţ) şi emigrat în Israel în 1963, Moshe Idel are dublă cetăţenie, română şi israeliană, vorbind curgător limba română, ceea ce ne conferă un avantaj în lecturarea cărţilor sale traduse în româneşte, unde este de presupus că le controlează conformitatea cu originalul.

A devenit lector la Universitatea Ebraică din Ierusalim în 1977 şi ulterior profesor de Gândire Evreiască.

Din 1990, a devenit membru al Institutului Shalom Hartman din Ierusalim.

A primit Premiul Israel pentru Gândirea Evreiască în 1999, Premiul Emmet în 2002 şi este membru al Academiei Israeliene din 2006; este membru de onoare al Academiei Române.

A fost profesor invitat la JTS of America, UCLA, Yale, Harvard, Princeton, Universitatea din Pennsylvania şi Collège de France.

Idel a publicat aproximativ 50 de cărţi în şapte limbi şi sute de articole, acoperind toate perioadele scrierilor mistice evreieşti, dar mi-a spus că are zeci de alte cărţi încheiate, dar ne-editate; „Să editezi o carte ia prea mult timp, prefer să scriu alta”.

A oferit o critică incisivă a poziţiilor academice dezvoltate de Gershom Scholem şi a adus noi perspective asupra Cabalei. Scholem a descris Cabala ca o „teologie mistică”, în timp ce Idel a subliniat aspectele experienţiale şi performative ale practicii cabalistice, dezvoltând o distincţie fenomenologică între formele teosofice şi extatice ale Cabalei.

În cartea sa despre hasidism, Idel a prezentat istoria Cabalei ca un joc între trei modele: teosofic, extatic şi magic, oferind o viziune mai complexă a tensiunilor şi combinaţiilor dintre şcoli.

De asemenea, a subliniat legăturile profunde între Cabala şi alte forme de discurs evreiesc, reconstruind originile rabinice ale unor teme centrale în teosofia şi teurgia cabalistică.

Idel a influenţat teoreticieni majori precum Jacques Derrida, Umberto Eco şi Harold Bloom; în dialog direct, Moshe Idel mi-a spus că l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, care concentra admiraţia lui Umberto Eco.

Printre descoperirile istorice ale lui Moshe Idel se numără influenţa scrierilor cabalistului extatic R. Abraham Abulafia şi unicitatea cabaliştilor italieni; Moshe Idel mi-a mărturisit că studiul care îl preocupă în prezent îl are în centru, din nou, pe Abulafia şi ceea ce acela a susţinut că ar fi o nouă Tora.

Moshe Idel a facilitat conexiunile între academia israeliană şi cercetarea globală şi a întărit studiile evreieşti în Occident şi în Europa de Est şi Centrală. A fost, de asemenea, îndrumător doctoral pentru mulţi dintre noii cercetători ai Cabalei.

Printre cărţile sale se numără „Kabbalah: New Perspectives” (1988), „Hasidism: Between Ecstasy and Magic” (1995), „Messianic Mystics” (1998), „Absorbing Perfections: Kabbalah and Interpretation” (2002), şi „Enchanted Chains: Techniques and Rituals in Jewish Mysticism” (2005).

Reproduc în cele ce urmează opinia pe care a exprimat-o despre cartea mea „Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ”, pe care a privit-o din perspectiva tensiunii dintre autoperfecţionarea individuală şi societatea ideală. (MAKE)

„Cartea «Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ» este axată pe două linii: una este Împărăţia interioară a lui Dumnezeu şi a doua este interesul rabinic.

Dumneavoastră aţi făcut un fel de sinteză – şi asta, şi asta sunt necesare – şi de aici rezultă un fel de manifest.

Ce înseamnă creştinismul a fost partea interioară şi Biblia şi rabinismul s-au interesat mai mult de lumea exterioară.

Asta este sinteza, asta văd eu care a fost de fapt concepţia de bază.

Acum să vă spun ce cred eu.

Viziunea creştină, interiorizarea este de fapt greacă. Vizunea creştină provine dintr-un vector care vede procese interne.

Este idealul cel mai important.

Şi Platon, şi Aristotel sunt gânditori.

Ei gândesc.

Cel mai important lucru este de a înţelege. Creştinismul nu este aşa interesat în a înţelege, ci este interesat mai mult în credinţă, dar denominatorul comun este lumea interioară. Iudaismul nu s-a interesat prea mult de lumea interioară, până târziu.

Filon a făcut-o, dar Filon a fost exclus din patrimoniul evreiesc, de către rabini.

El nu există.

Cineva care a scris cărţile astea mari a avut influenţe colosale asupra creştinismului.

Filon nu este menţionat nici măcar o singură dată, în toată literatura rabinică, de zeci de mii de pagini, deşi cărţile lui se găseau la Caesarea, în Palestina, într-un centru rabinic.

Este imposibil ca ei să nu fi ştiut.

El a fost exclus din cauza accentului asupra interiorizării.

El a dispărut din tradiţia evreiască, pentru 1500 de ani, până la Renaştere.

El a intrat înapoi datorită Renaşterii italiene.

Evreii l-au descoperit din cauza interesului creştinilor.

Idealul rabinic a avut un alt interes de la început, faţă de viziunea creştină şi viziunea rabinică este «cum creez o societate», care include şi Tikkun olam, dar ideea de bază a rabinilor este foarte diferită de viziunea greacă.

Ideea de bază a rabinilor a fost să creeze o societate – grecii nu s-au interesat prea mult de asta, ei s-au interesat de perfecţiunea personală.

Grecia a dispărut ca societate.

După ce l-au avut pe Platon şi Aristotel, cu idealurile acestea filosofice, a dispărut societatea greacă.

A dispărut până azi, pentru că ei au avut un alt scop. Rabinii au fost interesaţi în societate.

Cultul comun.

Totul trebuie făcut în comun, iar acesta este proiectul de bază al rabinilor.

Cum creezi o societate de evrei, dar care funcţionează în realitate, nu idealul.

Detalii exacte, cât de lung, cât de scurt, în ce moment, toate aceste lucruri care nu sunt greceşti. Grecii au un ideal abstract, rabinii nu au vrut asta, deşi ştiau asta.

Erau filosofi greci în Siria şi Palestina, dar rabinii nu au vrut asta pentru că nu poţi decide lucruri abstracte interioare într-un mod final.

Ce poţi decide?

Poţi decide care este formula când cineva trebuie să spună ceva. Poţi să îi spui exact ce să spună sau să nu spună sau când să spună. Se poate discuta şi decide. Nu puteţi decide ce este sufletul, ce este Dumnezeu, ce este ordinea cosmică. Este un lucru pe care poţi să îl creezi dacă vrei, dar nu îl poţi decide.

Rabinii au vrut să aibă un întreg care poate fi controlat exact, iar asta este Talmudul.

Oamenii discută şi discută, iar la sfârşit este majoritate şi se termină tot.

Asta nu poţi să faci cu sufletul.

Nimeni nu poate dovedi dacă cineva sau altcineva are dreptate.

Aşa că cele două moduri – vorbesc despre rabinism şi despre Grecia şi creştinism – în evul mediu, cultura şi filosofia greacă intră în iudaism.

Ei au avut nevoie de asta pentru că ei aveau texte greceşti traduse în arabă şi ei au fost influenţaţi de introversia greacă via filosofia arabă, iar asta a creat o tensiune extraordinar de mare între viziunea rabinică practică, concretă şi idealul de contemplaţie.

Tensiunea asta stăruie până astăzi.

Tensiunea între viziunea rabinică, practică, în care poţi să dai instrucţiuni exacte, ce să faci, cum să faci, cât de lung, cât de scurt, totul poate fi decis prin majoritate, nu este decis abstract şi, astfel, poate fi schimbat.

Există, însă, probleme care nu pot fi decise.

De exemplu, când se roagă un evreu la Polul Nord? Este un alt ritm.

Trebuie decis încă o dată.

Sunt date specifice ale timpului de la Polul Nord sau din Finlanda, aşa că, viziunea rabinică este prevalentă pentru că poate da răspunsuri specifice la situaţii istorice concrete.

Viziunea greacă nu are asta.

Ei spun că au un ideal, cultivat cum vrei tu, dar e important să te gândeşti, să contemplezi, să meditezi, deci lucruri care sunt personale şi nu sunt sociale.

Aşa că, ceea ce văd în cartea dumneavoastră sunt două alternative pe care le-aţi prezentat drept creştină şi rabinică.

Pentru mine şi viziunea lui Maimonides a devenit evreiască, chiar dacă este de origine greacă şi cultură evreiască înaltă – jumătate grec, jumătate evreu.

Pentru că evreii nu s-au interesat de viaţa interioară. Talmudul este o carte mare, mii de pagini, unde puteţi găsi amănunte despre orice ritual.

Nu este o singură pagină în Talmud care să vorbească de Dumnezeu.

Nu există aşa ceva.

Maxim puteţi găsi două-trei linii.

Nu găsiţi nimic despre ce este sufletul.

Nu contează ce este sufletul, ci ceea ce faci tu.

Eu nu spun că rabinii nu au avut o viziune asupra a ceea ce este sufletul sau ceea ce este Dumnezeu, dar astea au fost ceva privat.

Fiecare rabin a avut ideile lui pe care nu le-a adus în discuţie, pentru că erau ceva personal, aşa că, în Evul Mediu, când au intrat idealurile contemplative interiorizate, a fost o confruntare destul de mare. Maimonides, care era un geniu rabinic, a fost excomunicat.

Cărţile lui au fost arse, deşi era un geniu rabinic şi fiecare spunea că este un geniu rabinic, dar s-a întâmplat pentru că a introdus partea mentală şi a creat două poluri.

Nu toţi, dar au fost rabini importanţi care l-au excomunicat. Tensiunea asta a rămas până azi. Yeshayahu Leibowitz era un filosof israelian, maimonidean, care era un fel de profet.

El era împotriva Cabalei.

Asta am văzut cu ochii mei, cum Maimonides a reapărut în Israel şi iudaismul contemporan se află în oscilaţia asta între rabinism, care vrea să îţi dea instrucţiuni specifice şi greci, pentru care nu există aşa ceva.

Aşa văd eu cartea dumneavoastră.

Intervine într-o oscilaţie contemporană care a rămas până acum.

Această tensiune este actuală.

Am avut ani în care discutam cu Leibowitz care era maimonidean, iar el ţipa.

Nu este o teorie.

Eu am apărat Cabala ca o formă legitimă a iudaismului pe care nu o poţi anula.

Tensiunea asta mai există şi este de fapt un război cultural între două axe.

Axa socială concretă şi axa interioară abstractă. Cele două axe nu sunt aşa de uşor de legat. Maimonides a încercat să facă asta, dar imediat au realizat că bagă o lume diferită în sânul iudaismului şi l-au excomunicat.

A fost excomunicat nu doar o dată.

A fost o polemică în care au excomunicat studierea filosofiei, inclusiv Maimonides, de multe ori.

Pe parcursul istoriei sunt câteva momente mari de polemici împotriva lui, aşa că acest lucru a rămas foarte actual.

Sunt tot felul de poluri care apar, mai mult Maimonides, mai puţini rabini.

Asta a rămas o problemă evreiască până în ziua de astăzi”.

Articol preluat din ziarul Bursa.ro

Citește și: Dr. Viorel Pătrașcu a mai scris o carte: „Sultanatul Oman – O destinație de poveste”