Mituri și simboluri străvechi într-o expoziție fascinantă de port popular, în august, la Golești

de | 2.08.2022 19:03 | Actualitate, Cultură, Home

În zilele toride ale lunii august vă puteți îndrepta pașii spre Muzeul Golești, mai precis în spațiul expozițional cunoscut ca „bolnița marelui Ban Radu Golescu” care vă așteaptă cu o răcoare binevenită și o incursiune în trecut care sigur vă va încânta.

„Dincolo de poveste. Graiul straielor moștenite” este o expoziție itinerantă de piese de port popular, organizată prin colaborarea a 12 muzee din România, la inițiativa Muzeului Județean Bistrița-Năsăud.

Piese remarcabile ale portului de sărbătoare din Transilvania, Maramureș, Banat, Oltenia, Muntenia și Moldova, aparținând românilor, dar și celorlalte etnii conlocuitoare (ruși lipoveni, sași, secui) vă așteaptă pe simeze pentru a dezvălui prin graiul străvechi al simbolurilor și culorilor, poveștile de viață ale strămoșilor de la care au fost moștenite. Dar mai bine să dăm cuvântul specialiștilor:

“A toarce, a țese, a coase … verbe simple care exprimă acțiuni străvechi ale ocupațiilor casnice și a căror semnificație s-a modificat profund sub impactul industrializării și al lumii contemporane, așa cum piesele de vestimentație ale costumului tradițional au primit multiple sensuri și noi utilizări.

De mii de ani, din zorii neoliticului, femeile au țesut pânză și alte multe piese textile. În firele ei de urzeală și băteală au prins visurile, speranțele, dorurile și superstițiile multor generații de oameni. Țesutul nu era doar îndeletnicire casnică, ci un complex de gesturi și credințe, de ritualuri cu încărcătură magică și cu efecte asupra destinului oamenilor.

Pânza țesută în casă era înțeleasă ca o reprezentare fizică a universului, a lumii care se întrupează prin (și în) om din voința divinității. Activitățile legate de confecționarea textilelor nu au fost întâmplător asociate cu femeile, ci pentru că așa cum ele zămislesc prunci, tot așa, prin firele de lână, bumbac, in sau cânepă așezau structurile ordinii cosmice și pe cele ale ordinii sociale. Deloc surprinzător, verbul a urzi derivă din ordire – ordiri, verbul latin care exprima operația de așezare a firelor pentru a începe o nouă țesătură, pe lângă sensurile întemeierii (a funda, a întemeia, a concepe) și cele care indică procesul de construcție (a alcătui, a clădi, a se forma, a pregăti, a întinde, a se înfiripa). Același verb exprima și latura obscură a universului, căci binele și răul, lumina și întunericul, frumosul și urâtul se întrepătrund în țesătura mitologică. Iată de ce același cuvânt avea (și încă are) următoarele semnificații negative: a născoci, a scorni, a unelti, a complota.

În lumea zeilor și a miturilor străvechi, țesutul era des asociat cu ideea de stăpânire asupra destinelor oamenilor. Moirele grecilor sau parcele (din lat. parcae) romanilor erau reprezentate ca trei femei care torc, deapănă și taie firul vieții omului. La fel Nornele, zeitățile nordice ale destinului, se ocupau cu țesutul. Interferențele lui Zeus, stăpânul Olimpului, în destinele oamenilor au fost comparate cu arta de a urzi o țesătură. Atena, una dintre cele mai puternice zeițe ale panteonului antic, patrona arta țesutului. Disputa dramatică dintre ea și iscusita Arahne s-a încheiat cu transformarea în păianjen a tinerei și infatuatei țesătoare, semn că nu se poate compara opera unui „țesător divin” cu cea a meșteșugarului profan care, la fel ca păianjenul care secretă substanța pânzei din propriul trup, nu poate produce la nivel uman decât legile și conținuturile lumii manifeste. Sincretismul dintre creștinism și vechile mituri ale lumii greco-romane s-a concretizat în mitologia românească în credința care spune că Maica Domnului este protectoarea torcătoarelor și țesătoarelor care, la rândul său, a fost provocată la întrecere de o arahnidă, ori, în alte variante ale poveștilor mitice, de o tânără pedepsită mai apoi să fie păianjen pentru îngâmfare și vanitatea de care a dat dovadă înfruntând-o pe Născătoarea lui Dumnezeu.

În tradițiile lumii, păianjenul este o ființă mitologică cu atribute cosmologice, demiurgice și apotropaice. Este model al ființei primordiale, demiurg sau erou civilizator, ființă sacră cu puteri tămăduitoare și talisman împotriva forțelor malefice. Aceeași poveste în care eroul divin – David, Isus ori Mahomed – era salvat de un păianjen care și-a țesut pânza la intrarea într-o peșteră a circulat în jurul bazinului mediteranean, locul de confluență al celor trei mari religii monoteiste care au modelat civilizația continentului nostru și, implicit, a spațiului carpato-dunărean.

Torsul, urzitul și țesutul erau activități controlate și reglementate de divinitate prin Maica Domnului, dar și prin cele de două ființe mitologice care-i întruchipau pe strămoșii mitici feminini, respectiv Marțoalea și Joimărița. Lucrul la războiul de țesut era însoțit de practici magice care urmăreau atragerea sporului, a îndestulării, alungarea lenei, închiderea gurii dușmanilor, pentru a ademeni norocul și măritișul grabnic, dar și pentru a isprăvi lucrul mai repede. Cusutul cămășilor avea, la rândul său, un timp și un spațiu anume ritualizate, folosindu-se culori și simboluri cu valențe apotropaice. Deseori, pe ii apar simboluri solare legate de celebrarea vieții, a bucuriei, a belșugului și a sănătății, alături de care regăsim pomul vieții, labirintul sau calea sinuoasă a vieții, vârtelnița ca simbol al timpului sau ochiul care apăra purtătorul/a cămășii de rele, de invidie și deochi. Unul dintre cele mai complexe simboluri este cel numit „cârligul ciobanului”, motivul principal care se revarsă în râurile de pe mâneca cămășii de Mușcel cu care Muzeul Golești este prezent în această expoziție. El exprimă una din cele mai profunde idei ale umanității, care este credință, dar și dezbatere filosofică: natura nu face risipă de resurse, elementele ei nu se pierd, doar se transformă. Așa și soarta omului, trestie gânditoare întrupată, care ajunge, prin moarte, să fie redată naturii. Zig-zagurile care încadrează cârligul ciobanului sunt, la rândul lor, expresia veșniciei, a idealului de dăinuire în timp a neamului.

Cât mai înțelegem astăzi din graiul straielor moștenite? Și atunci când intrăm în dialog cu ele, ce sensuri le conferim noi, oamenii recentei modernități, acestor semne ale unui străvechi limbaj încriptat în pânză, piele sau podoabe?

Expoziția de față este o reîntâlnire atât cu propria noastră tradiție, cât și cu cea a unora dintre neamurile cu care am locuit și locuim acest pământ (aromâni, sași, ruși lipoveni). Am urzit în firele unei pânze de păianjen, mituri și simboluri străvechi, în drumul către recuperarea rădăcinilor și a identității strămoșești”, spune dr. Camelia Călin, cercetător științific în cadrul Muzeului Viticulturii și Pomiculturii Golești.

Distribuie!

Articol scris de Alina Crangeanu

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.