# Subofițerul Adrian Manda de la Școala Militară Basarab I a fost de trei ori în teatrele de operații NATO # Din fericire, pentru el și familia lui, s-a întors de fiecare dată teafăr, însă a fost martor la experiențe greu suportabile pentru orice om. După trei misiuni în teatrele de operații ale NATO, subofițerul Adrian Manda de la Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Terestre „Basarab I” din Pitești a trecut prin multe experiențe dramatice. În 2004, chiar la momentul semnării protocolului de aderare la Alianța Nord-Atlantică de către România se afla în Irak, acolo unde a sărbătorit și Paștele, iar apoi, în 2006 și în 2013, a fost prezent în Afganistan. A văzut copii uciși de bombele insurgenților, dar a trăit și momente speciale. L-am provocat la o discuție și așa a ieșit reportajul pe care vi-l prezentăm în continuare.
Biserica din cortul de război
Că tot ne-a mai rămas încă pe buze dulceața cozonacilor de Paște și ciocnitul ouălor roșii încă nu s-a încheiat, l-am rugat pe interlocutorul meu, subofițerul Adrian Manda, să-mi povestească cum a fost Paștele petrecut în Irak, în urmă cu un deceniu. În baza Camp Babilon, acolo unde argeșeanul nostru îndeplinea funcția de subofițer de stat major la Comandamentul Multinațional Central, militarii diferitelor națiuni au încercat să vină fiecare cu câte ceva în spiritul tradițiilor pascale din țara sa. „Polonezii au făcut cozonaci în formă de miel”, relatează subofițerul. Românii au avut parte de o surpriză plăcută: Simona Marinescu, reprezentanta Guvernului român la vremea aceea, a venit personal să-i vadă pe militarii români. Și n-a venit cu mâna goală, ci le-a adus ouă roșii, cozonaci, pască și drob, în spiritul tradițiilor românești. Adrian Manda mai spune că tot atunci au fost și la „biserică”. Mai exact, într-un cort unde militarii au reușit să încropească o biserică improvizată, unde s-a oficiat slujba de Înviere. Astfel de momente erau pentru toți militarii, indiferent de națiunea căreia îi aparțineau, momente de comuniune sufletească, clipe care îi purtau cu gândul la cei dragi lăsați acasă. „Erau momente în care… ne legam unii de alții. Te gândești acasă, la ce fac ai tăi, ei se gândesc la ce faci tu…”
Martor involuntar la moartea a două fetițe
Discutând despre ce s-a mai schimbat în Afganistan față de misiunile precedente și despre numărul din ce în ce mai mare de victime civile ale atacurilor forțelor insurgente, Adrian Manda îmi povestește despre un incident nefericit, petrecut sub ochii săi, în Kabul, căruia i-au căzut victime copii. „Mergeam pe ruta zilnică, de la baza noastră la baza militară afgană, unde monitorizam instrucția pentru școala de tancuri afgană. Erau vreo 12 km distanță. Într-o dimineață am văzut un incident, petrecut pe marginea drumului. La un pod, unde veneau autobuzele pentru militarii afgani, insurgenții puseseră explozibil într-o roabă, camuflat pe deasupra cu conopidă. Când a venit autobuzul în stație, au detonat. Militarii n-au pățit nimic, în schimb două fetițe, care erau alături, au murit. Unul dintre interpreții noștri era chiar doctor. Noi din cauza procedurilor pe care trebuia să le urmăm, nu ne puteam implica în accidente sau în asemenea incidente, numai dacă noi sau alți membri ai coaliției eram implicați. În schimb, când a venit interpretul, acesta era plin de sânge. Încercase în zadar să dea fetițelor primul ajutor și era foarte afectat. Și noi eram, pentru că toți aveam copii acasă. Și ne gândim că niciunul dintre copiii ăia n-avea nicio vină pentru tot ceea ce se întâmplă.”, își amintește cu tristețe Adrian Manda acest episod din cea mai recentă misiune a sa din Afganistan, cea din 2013.
Povestea băiețelului fără picioare
Mai dramatică poate chiar decât moartea, care rânjește la tot pasul în țara uitată de lume și de timp, care este Afganistanul, este sărăcia lucie, lupta îndârjită pentru supraviețuire căreia trebuie să-i facă față până și copiii, victime inocente ale unui război fără nicio logică. „Fiind și noi departe de familii și de copiii noștri, te mișcă așa ceva, indiferent ce ar fi. Am și eu acasă doi copii, băiatul meu are 12 ani, fetița mea are 5 ani. Te mișcă, îți aduci aminte de copiii tăi. Gândiți-vă că acei copii așteaptă să le dai o sticlă de apă, care pentru noi nu reprezintă cine știe ce. Dar pentru ei… Câteodată te întrebi ce mănâncă acei copii. Cu ce cresc, din ce trăiesc? Ce mănâncă, cu ce se spală?… Sunt multe întrebări pe care noi ni le puneam.”, continuă subofițerul argeșean. Și, în acest context, își amintește de drama unui băiețel afgan, rămas olog de ambele picioare, pe care l-a întâlnit în misiunea sa din 2006 din Afganistan. „În 2006, făceam misiuni între Kabul și Bagram. E un aeroport foarte mare la Bagram. Și era la o poartă întotdeauna un băiețel care n-avea picioare, în cârje. Eu de câte ori puteam să opresc, opream și-i dădeam apă, fructe, mâncare și ce puteam. La un moment dat cineva mi-a reproșat că l-am expus unui pericol. I-am dat dreptate, că era expus… dar nu puteai să treci pe lângă el și să rămâi indiferent. Și nu numai eu, ci și alți militari ai coaliției opreau și îi dădeau câte ceva. N-aveai cum să treci pe lângă el și să nu-i dai ceva să mănânce. Și noi, ca militari, eram expuși, pentru că trebuia să deschizi husa sau geamul și să-i dai mâncarea și în momentul ăla erai vulnerabil. De asta vă spun că… și noi ne expunem, dar mila era mai puternică. Nici nu stăteai, i le puneai repede, cu toate că-i cădeau pe jos, săracu’, că nu putea să le țină, să țină și cârjele, și să țină și ceea ce-i dădeam noi.”
„Eu plec. Nu știu dacă mai vin.”
„Ce s-a schimbat în Afganistan, față de cum era în 2006?”, îl întreb pe interlocutorul meu, care intrase în contact atât cu Afganistanul din 2006, cât și cu cel din 2013. „Spre surprinderea mea, dacă în 2006 încă nu acceptau fete în armată și în școală, în 2013 le vedeam dimineața, la 7.30, toate îmbrăcate la fel, cu batic alb, cu haine negre pe ele, mergând la școală. Și mergeau de plăcere. Măcar nu vor mai fi atâția analfabeți. S-au mai civilizat și oamenii, și familiile în sine. Cel puțin în Capitală. În celelalte provincii mai îndepărtate, nu. Talibanii încă au adepți, încă pot să provoace daune coaliției, și nu numai. În ultima misiune am văzut că sunt foarte vizați chiar politicienii lor. Politicienii, militarii, toate corporațiile multinaționale și internaționale care vor să intre pe piața afgană sau companii de logistică, care încearcă să facă ceva, în fond tot pentru ei. Dar talibanii încearcă să blocheze aceste ajutoare, să n-ajungă la oameni ”, vine răspunsul subofițerului. Înainte să închei discuția, îl mai întreb pe Adrian Manda dacă motivația financiară merită riscul de a-și pune în pericol viața. „Și partea financiară reprezintă un atu puternic. 70 de euro pe zi pentru noi, ca subofițeri, asta e partea financiară”, îmi spune, cu sinceritate, interlocutorul meu, adăugând apoi: „Tocmai pentru asta suntem și plătiți un pic mai bine, pentru asta ne asumăm și riscul de a merge acolo. Nu se bucură familia, dar măcar nu lași familia încurcată, dacă ți se întâmplă ceva. Eu știu că viața unui om este inestimabilă, nu poți să o cumperi cu bani. Înainte să plec în misiune, în 2004, am luat-o pe nevastă-mea de mână și am dus-o la notar. Și de atunci, încă de două ori. Asta-i viața. Când pleci de aici și te duci acolo, știi unde te duci. Nu te duci în excursie. Dar îți asumi riscul. Și mi-am luat soția și am dus-o la notar. Și ea mi-a zis: pentru ce? Pentru asta: eu plec, nu știu dacă mai vin. Cum o vrea Dumnezeu.”
Adriana Gândilă
