Paul Dumitrescu, fost deţinut politic, a încetat din viaţă pe 13 martie 2014, la venerabila vârstă de 89 de ani, după o viaţă dedicată luptei împotriva nedreptăţii şi a dictaturii, o viaţă pe care maşinăria infernală a sistemului stalinist-comunist nu a reuşit să o frângă.
Paul Dumitrescu a fost unul dintre cei care au rezistat cu o demnitate supremă „reeducării” de la Piteşti, „oblăduită” de călăul Ţurcanu. Membru al PNŢ din 1945, „anticomunist visceral”, după cum el însuşi s-a caracterizat, a fost arestat de comunişti pe când era student în anul III la Facultatea de Drept, în 1948.
A fost acuzat de crimele de „complot”, „răzvrătire” şi „organizare împotriva siguranţei statului”, acuzaţii în urma cărora a fost condamnat la temniţă grea, pe care a ispăşit-o în închisorile de la Malmaison, Ministerul de Interne, Jilava, Gherla şi Piteşti – lagărul de „reeducare” prin metode dincolo de tot ce înseamnă omenesc, puşcăria ce va rămâne în istorie drept locul în care s-a desfăşurat unul dintre cele mai mari şi intensive experimente de spălare a creierului prin tratamente inumane. Iată în continuare mărturiile fostului deținut politic Paul Dumitrescu despre ororile „reeducării” de la Pitești publicate în mass-media centrală cu un an înainte de moartea acestuia.
„Am fost dus la secția 1 corecțional, etaj 1, camera 1, de unde a început carnagiul”
„În noaptea de 2 spre 3 februarie toți studenții au fost duși la Pitești. Și aici începe Calvarul Piteștiului. Am ajuns și trebuie să recunosc că pentru început, a fost o oază de fericire pentru mine. Era o construcție supraterană care nu arăta rău. După aceea am descoperit calvarul care era înăuntru. Am fost dus la secția 1 corecțional, etaj 1, camera 1, de unde a început carnagiul. Asta se spune în gura mare. Eram 26 de băieți, 18 erau mediciniști, legionari. Restul, câte un liberal, un țărănist, mă rog. Acolo aveam două priciuri. Întâi ne-au văzut jegoși. Noi eram nespălați de vreo șase luni. Ne-au trimis să ne spălăm. Erau dâre lăsate de jeg pe pielea noastră… În noaptea de Înviere se auzise că la Suceava se încearcă o reeducare comunistă cu studenţii închişi acolo. Și am auzit că ar urma să îi aducă la noi. Spre sfârșitul lui aprilie, a venit lotul sucevenilor. Ne-au supus unui regim de înfometare teribil. Dar aveam antrenament de la Interne. Dar au fost niște trăiri indescriptibile acolo. Nu știi ce trăiri se ascund în sufletul omenesc. Comuniștii ăștia ne urau. Când au început bătăile, era unul Marin Jianu, care era numărul 2 la Interne: «Păi, asta și vrem. Să vă omorâm. Vrem să vă omorâm!»… A trecut Paștele. Zgomot mare, am auzit că a venit Țurcanu cu lotul de la Suceava. A fost plasat chiar pe celularul nostru 1. Pe Țurcanu chiar la celula 11. L-au trecut la hârdău, la mâncare. Din momentul ăla le-am spus colegilor că Țurcanu venise la ordinul directorului acolo. O să vedeți ce o să pățim cu ăsta. Și am avut dreptate. Eu le-am spus băieților, mai ales legionarilor, să cerem o audiență la director. Nu au vrut. A fost fatal”.
„M-au tot bătut şi m-au aruncat pe peretele opus uşii de la celulă”
Eram în celulă. Ţurcanu s-a oprit în faţa mea şi a întrebat, ca să aibă pretext: „De ce mă înjuri, mă? Eu eram băgat într-un fel de sac de dormit. Au început să mă bată. Erau vreo 10. Au dat cu pumnii, cu picioarele. Au făcut box cu mine, nu mai ştiam de mine. M-au băgat cu capul pe sub căpriori, m-au băgat cu capul pe sub priciul ăla. M-au tot bătut şi m-au aruncat pe peretele opus uşii de la celulă. Nu mai ştiam de mine. M-au tras afară. În momentul ăla a intrat Alexandru Dumitrescu, directorul închisorii, care a întrebat: «Ce se întâmplă aici, bandiţilor?». Venise cu niște gardieni. L-a întrebat pe Țurcanu ce s-a întâmplat și i-a spus că au sărit legionarii să îi bată. După care, eu de abia mă mai țineam pe picioare, iar directorul a întrebat: «Cine e, mă, Paul Dumitrescu?» Mi-am auzit numele și am zis: «Eu sunt». M-am gândit că o să mă bată şi el, dar mi-am spus că nu vreau să îi dau satisfacţia de a mă vedea jos, la cât eram eu de bătut, înfometat, vai de capul meu. M-am dus spre el, el era lângă uşă cu toţi gardienii lângă el. Fiecare gardian avea câte un ciomag. Şi îmi spune: «Ia vino încoace, mă, banditule!». M-am dus şi mi-a zis: «Banditule, tu ai spus că vin americanii?» Am zis: «Da» şi mi-a cârpit câteva lopeţi sănătoase, dar eu nu am căzut. După care mă întreabă: «Banditule, tu ai să ai de-a face cu mine?»…”.
„Arătam de parcă făcusem duș în sânge, din cap până în picioare”
„Să nu uit, pentru că eram plin de sânge, directorul i-a spus gardianului: «Nistore, du-l pe bandit să se spele!» M-am dus la chiuvetă. Arătam de parcă făcusem duș în sânge, din cap până în picioare. Aveam o pijama obosită. Am spălat și pijamaua. Am intrat în celulă. Când am venit acolo, erau niște răcnete cumplite. Sânge peste tot. Îi băteau. Era Aurel Tacu, Gheorghe Soroiu, Aristotel Popescu și Valerică Pop. Acum dintre ei mai e în viață doar Valerică Pop. Omul ăsta și-a tăiat venele la Gherla, nu mai suporta bătăile… Pe 8 iunie ne-au transferat la Gherla. Acolo un bun prieten de al meu, Valeriu Popa, mi-a spus că nu a mai îndurat bătăile şi şi-a tăiat venele de la ambele braţe. El a reuşit să termine facultatea de Medicină. E medic legist”.
Întâlnirea cu Alexandru Dumitrescu, comandantul de la Piteşti, după eliberare
„În septembrie 1954 m-am întâlnit cu Alexandru Dumitrescu. Era septembrie, pe la 8 seara, se îngânase seara cu noaptea. Am văzut o siluetă cunoscută. Eram curios, eu sunt o fire mai curioasă. Am mărit pasul, l-am ajuns din urmă. M-am uitat în dreptul lui la el. El era. Şi i-am spus: «Bună seara. Sunteţi Alexandru Dumitrescu?» Şi mi-a zis «Da». A făcut ochii mari, eu am o figură mai specială, aşa. Şi i-am spus: «Vă mai amintiţi de un alt Dumitrescu? Eram la camera 1.» Și el mi-a zis: «Domnule Dumitrescu, ce pot să fac? Astea au fost vremurile. Dar să ştiţi că nici mie nu mi-e bine». Şi i-am zis: «Vă mărturisesc că nu vă duc grija. Vă salut». Mi-a venit să îl trosnesc, vă spun sincer”.
M.I.
