”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (45)
Cristina Rousseau: Am rămas cu povestirea la plecarea spre Pitești…
Mario Perino: Am ajuns la Pitești într-o oră de călătorie pe ceea ce se numea autostradă. Pe marginile autostrăzii erau haite de câini care ne urmăreau, erau căruţe trase de cai, oameni care mergeau pe jos, de asemenea, oameni tăind tufișuri și arbuști uscaţi. Erau imagini ale anilor ‘50 sau chiar mai devreme, dar cu diferența că în Italia oamenii nu călătoriseră niciodată pe autostradă cu căruţele. Pe parcurs am trecut în revistă principalele părți ale „scenariului” pe care trebuia să-l abordăm. Colegul a spus: „Lasă-mă pe mine, nu îţi face griji, gândește-te doar la partea tehnică și cere tot ce ai nevoie”. Odată ajuns la poarta de intrare a fabricii am observat imediat un detaliu neobișnuit: gardieni înarmați le erau alături celor însărcinați cu verificarea celor care au intrat și care au ieșit pe poartă; pușca de pe umăr era o muschetă veche, dar totuși o pușcă.
Sub privirea suspectă a securiștilor, colegul meu a explicat în franceză că suntem așteptați de șeful de Achiziții; a fost greu, pentru că vorbeau doar românește. Nu eram în largul meu și mă întrebam ce am venit să fac în acel loc, când l-am auzit pe unul dintre cei doi paznici întrebând ceva pe un ton dur, la care colegul mi-a spus: „dă-mi pașaportul!”. Un supraveghetor a notat ceva într-un caiet și, după câteva minute, a format un număr la telefon. Ne-am auzit numele și, în fine, lăsând receptorul jos, a făcut un semn înțeles de noi ca o invitație. Stăteam în picioare gata să răspundem la orice întrebăre și am rămas acolo vreo zece minute, până când a sosit o persoană și s-a prezentat. Era un colaborator al directorului de Achiziții. Ne-a însoțit până la birou, de-a lungul unui bulevard care trecea pe lângă o secţie.
Biroul era de dimensiuni modeste, doi metri și jumătate pe patru metri. În partea stângă a ușii de la intrare, pe o platformă ridicată cam la o palmă de la podea, se afla biroul șefului, iar în spatele acestuia – un raft plin de dosare; pe partea opusă biroului erau câteva scaune, iar în stânga era o canapea din piele puțin uzată. L-am întrebat pe colegul meu pentru ce este canapeaua dintr-un birou. A răspuns că este un simbol al puterii. Șeful ne-a pus să stăm pe canapea. Ce onoare! Prezentările au avut loc în franceză sau aproape, pentru că singurul care a vorbit corect franceza a fost colegul meu, iar ceilalți, inclusiv eu, s-au descurcat. A avut grijă să mă prezinte drept un expert, capabil să rezolv orice problemă tehnică. Îi plăcea să exagereze! A venit rândul șefului să se prezinte. Din atitudinea dominantă asumată de el, s-a clarificat imediat cine era la conducere și cine va conduce întâlnirea; colegul meu, la rându-i, a demonstrat că era ca acasă în acel birou și că are o relație bună cu marele șef.
0 Comentarii