”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (42)
Cristina Rousseau: În 1993 ați început o colaborare cu uzina Dacia. Era pentru prima dată când veneați în România. Ce vă amintiți despre România și despre Dacia de atunci?
Mario Perino: „În mijlocul călătoriei vieții noastre…” Astfel începe Cântul 1 din ,,Infernul’’ unei celebre comedii, ,,Divina Comedie’’, a poetului Dante Alighieri. Îmi place cum începe și, prin umare, îl transpun în felul meu: În mijlocul călătoriei vieții mele m-am trezit în România. Răspunsul meu e o succesiune de povești, situații, evenimente. Nu cunoșteam țara, dar auzisem despre ea, în special de la prietenii de la bar, tineri care o vizitaseră, mai ales căutând fete frumoase. Serios, s-a vorbit mult despre România la televiziune după căderea lui Ceauşescu, dar la vremea aceea eram prea ocupat cu familia, munca şi viaţa mea socială.
Iată cum s-a întâmplat!
Pentru prima dată, după ani de muncă, într-o zi de la începutul anului 1993, directorul fabricii m-a însărcinat să urmăresc proiectul unei mașini noi. Mi-a zis: „Du-te în România cu colegul tău de la Serviciul Comercial; sarcina voastră este să discutați partea tehnică a noului proiect de mașină; vorbește cu el și ajungeţi la o înțelegere”. Colegul meu a organizat călătoria, dar el obișnuia să plece cu o zi înainte, invocând diverse motive, așa că am făcut călătoria singur.
Zborul a fost calm, dar, în ciuda acestui fapt, anxietatea nu m-a abandonat. Am avut primul impact cu realitatea în timp ce avionul ateriza pe aeroportul din București Otopeni. De la fereastră mi s-a părut că văd bărbați înarmați; m-am uitat cu atenție și mi-am dat seama: chiar așa era. De-a lungul gardului aeroportului se aflau barăci și în fiecare dintre ele – un bărbat înarmat cu o pușcă. Aceasta a fost o primă surpriză a lumii noi și m-a făcut puțin neliniștit. După ce am coborât, i-am urmat pe ceilalţi oameni și m-am trezit într-o cameră mică unde am stat la coadă la o mică tejghea. La ghișeul unde mi-am predat pașaportul m-au întrebat unde merg, de ce sunt acolo, unde voi sta, când voi pleca și dacă am bani la mine, dolari sau lire italiene. Le-am spus că nu am o sumă importantă de bani, dar în realitate aveam o mie de dolari împrăștiați în diverse buzunare.
Atât de multe lucruri vor să știe, m-am gândit. Odată ce am dat toate răspunsurile, doar în italiană, pe care nu știu cât le-au înțeles, polițiștii mi-au imprimat pe pașaport o ștampilă drăguță, roșu-pal, și mi-au spus că pot pleca.
Colegul meu mă aștepta în holul principal al aeroportului. Mi-am adunat valizele și am trecut pragul acelei săli în care m-am trezit confruntat cu o mare de oameni În mijlocul lor, să-l văd pe colegul meu, un bărbat de înălțime mijlocie, ar fi putut fi foarte greu, dacă nu imposibil, dar, din fericire pentru mine, sau pentru că știa unde să stea, l-am văzut imediat.
Nişte oameni s-au înghesuit în jurul meu pentru a-mi căra valiza, oferindu-și serviciul și declarându-şi disponibilitatea de a mă transporta cu mașina oriunde doream să merg. Ei nu vorbeau italiană. Colegul meu mi-a spus: „Nu asculta, doar răspunde cu „nu, mulțumesc!”. Și așa am făcut.
Citește și Ioana Petrache, inginer chimist: „Am lucrat cu aproape toţi directorii”
0 Comentarii