# Viaţa şi moartea între două apeluri de urgenţă. La fel ca marea, muntele ascunde adevărate drame şi îşi cere, periodic, tributul în vieţi omeneşti. De cele mai multe ori, însă, cei care pier în lupta inegală cu muntele sunt victime ale propriilor greşeli, ale ignoranţei sau bravurii, refuzând în mod inexplicabil să conştientizeze riscurile la care se expun. Despre tragediile care se petrec pe crestele munţilor am stat de vorbă cu şeful salvatorilor montani din Argeş, Ion Sănduloiu (foto) sau Adi cum îi spun prietenii.
A escaladat Aconcagua, dar a murit strivit de un ţurţur
De o viaţă întreagă un împătimit al muntelui, Adi Sănduloiu a învăţat că imprudenţa şi bravada nu se confundă cu curajul. I-a învăţat şi sfătuit bine şi pe alţii, inclusiv pe cei cărora le-a salvat viaţa. „Cea mai recentă dramă a fost prin decembrie 2010, în ultima duminică înainte de Crăciun, cu un tip din Craiova. Făcea parte dintr-un grup de cinci turişti ce porniseră de la Piscul Negru spre zona Capra. Au trecut pe lângă salvamontiştii noştri, care se aflau la o cascadă de gheaţă şi se antrenau, făcând căţărare. Tipul ăsta s-a luat de băieţii noştri, cărora le-a reproşat că dau nivelul de risc de avalanşă de gradul 4, deşi, zicea el, este doar puţină zăpadă. Că noi şi cu Andreea Esca speriem turiştii şi alpiniştii. După trei ore, l-am coborât mort. Nu din cauza unei avalanşe, ci urmare a inconştienţei de care a dat dovadă”, povesteşte Ion Sănduloiu. „Pe Transfăgărăşan, sunt nişte copertine rutiere de beton pe care se formează nişte coloane de gheaţă, nişte ţurţuri imenşi. Eu cred că omul s-a apucat să dea cu pioletul în coloana de gheaţă, aceasta s-a rupt şi o masă de 300 – 400 de kg de gheaţă i-a căzut pe cap. Eu cred că a încercat să se caţăre pe acel ţurţur care era instabil. Dovadă că i-a făcut capul zob. A murit pe loc”, explică Adi Sănduloiu, adăugând că „turistul era un tip care fusese pe Aconcagua, cel mai înalt vârf din America de Sud, fusese şi pe Mont Blanc”.
„Am perforat zăpada cu furtunul ca să găsim cadavrele”
„Sunt multe situaţii de care nu ne face plăcere să ne amintim şi care, mai ales atunci când intri în Salvamont, te marchează pe viaţă”, îşi începe a doua poveste şeful Salvamont Argeş. „Cazul care m-a marcat cel mai mult a fost avalanşa de la Fundul Caprei, din 2002, tot de Crăciun. Noi abia pe 1 ianuarie 2003 am fost alertaţi. Am căutat cadavrele a patru victime, trei bărbaţi şi o femeie. A fost, la vremea respectivă, a doua avalanşă, ca număr de vieţi omeneşti pierdute, după cea din Bâlea, din 77. Primul l-am găsit pe 3 sau 4 ianuarie, ultima a fost găsită fata pe 9 iunie, îmi amintesc că era în ziua de Înălţare. Au venit să ne ajute la căutare nişte persoane de la o asociaţie din Miskolc, Ungaria, care aveau câini de căutare. Erau foarte infatuaţi domnii din Miskolc, aveau impresia că nu prea suntem noi în stare să facem treabă. I-am dus la locul avalanşei, în prima după-amiază şi le-am arătat că de acolo pleacă cea mai mare avalanşă din ţară, care mătură tot pe vreo 1000 de metri diferenţă de nivel. Când am ajuns la locul avalanşei, care este în fundul unei văi, de asta îi şi spune Căldarea Fundul Caprei, au spus: «Păi, ne-am cam dat seama despre ce-i vorba, dar acum dacă am venit, muncim». Au plecat cu o idee total diferită. Ne-am strâns mâinile şi am fost felicitaţi pentru profesionalism, ne-au spus că în unele situaţii suntem mai tari decât austriecii. Câinii semnalaseră nişte locuri, iar conductorii ne-au spus că vom găsi cadavrele undeva pe o rază de 10-15 m de locul unde le-a indicat câinele. Am săpat acolo puţ de 14 m adâncime în zăpadă. Câinele, pe măsură ce săpam, continua să semnaleze ceva. Eu le-am spus că s-ar putea să miroase marmotele care stau sub zăpadă. Dar ei au spus că acei câini sunt antrenaţi să găsească animale fără păr, nu cu păr. Cel mai apropiat cadavru a fost găsit la peste 200 m de locul pe care ni l-a indicat nouă câinele. Am vorbit ulterior cu un amic neamţ, care este şef de Salvamont în Bavaria şi şef al corpului de antrenori de câini din Germania. El mi-a spus că în 24 de ore corpul se răceşte, degajând căldura în stratul de zăpadă dimprejur, care se topeşte superficial şi apoi îngheaţă. Iar corpul rămâne într-un sarcofag de gheaţă prin care nu mai iese nicio particulă de miros. Deci după 24 de ore câinele nu mai simte absolut nimic. Ungurii aceia ar fi trebuit să ştie lucrul acesta şi să nu piardă vremea degeaba. Prin luna mai, pentru că, fiind primăvară, apăruseră izvoare, un coleg de-al nostru a avut ideea să captăm apă, să cerem un furtun de pompieri şi să perforăm zăpada. A mers mult mai bine. Făceam gaură şi ne uitam pe urmă cu lanterna. Aşa am găsit unul dintre cadavre. Am prezentat ideea aceasta la un congres din Slovenia al serviciilor de salvare montane şi au fost încântaţi de ea”.
S-au rătăcit prin ceaţă
Un alt caz pe care ni l-a relatat Ion Sănduloiu este cel al unor alpinişti care s-au rătăcit. „Am avut anul ăsta, în februarie, nişte alpinişti care au escaladat peretele Călţunului şi, fiind ceaţă, nu au mai găsit retragerea. Erau alpinişti buni. Eu am încercat să îi dirijez de acasă cu GPS-ul, să le dau punctele de reper, explicându-le să coboare către Piscul Negru. Dar lor li s-a părut lung traseul. Le-am spus să nu încerce altă variantă, pentru că este ori periculos, ori ajung pe Valea Topologului care e foarte departe. Nu m-au ascultat, nu au mai dat niciun semn de viaţă câteva ore. Apoi m-au contactat, foarte fericiţi că au dat de o vale şi că jos se află un râu. Le-am spus că sunt în Valea Topologului şi că vom veni să-i recuperăm. Valea Topologului, până la Sălătruc, are vreo 30 de kilometri, vă daţi seama ce înseamnă asta pe zăpadă. Alpiniştii ăştia erau doi băieţi între 20 şi 25 de ani, cu tatăl lor, care avea 53. Erau şi ei obosiţi, însă având organismul mai tânăr erau şi mai rezistenţi. Dar tatăl lor era epuizat, nici să mănânce nu mai putea, a fost aproape de criză hipoglicemică”, îşi aminteşte Adi Sănduloiu.
(Adriana GÂNDILĂ)
