# Şi a trecut an după an şi copilul-pasăre a ajuns la senectute. Drept şi falnic la vârsta când alţii merg în baston. Care e misterul?
– Pentru mine, „acasă” a reprezentat locul unde s-a făcut mişcare, aşa că mi-am dăruit întreaga viaţă dansului, iar zeii m-au răsfăţat şi m-au răsplătit pentru două. Etica formată din tainicul amestec între prietenia sinceră, pasiunea pentru jocul străbun şi iubirea faţă de cei ce mi-au transmis prin milenii, energiile pozitive, smerenia şi devoţiunea faţă de divinitate, m-au menţinut într-o permanentă stare de bine, aşa că chiar şi atunci când mă smeresc în faţa semenilor, par semeţ şi cu cât înaintez spre nicăieri-par mai falnic. Secretul îl reprezintă, marea iubire pentru mişcarea antrenată şi recunoştinţa publicului care mi-a dăruit radiaţiile energetice pozitive, hrănindu-mi ambiţia, cu care am urcat mereu mai sus.
# Instructor de dans ca să ai o meserie? Chemarea vocaţiei? Nimic altceva n-ai fi putut să faci mai bine?
– Nici nu ştiu când am devenit „instructor”, pentru că am început să-i antrenez pe micuţii care descifrau tainele baletului în sala Palatului Culturii, pe elevii din şcolile gimnaziale, pe adulţii de la Casa Armatei, pe sătenii din comunele apropiate Piteştiului, apoi pe tinerii care păşeau cu timiditate în sala de dans a Palatului Culturii, pe cei care au format Ansamblul Sfatului Popular Raional Piteşti şi Ansamblul „Doina de Dor”, trezindu-mă brusc „maestru coregraf de amatori”, iar în „timpul liber”, chiar „maestru de balet” profesionist actor, prezentator, textier, scenograf al Teatrului „Al Davila” Piteşti şi Şef al Secţiei de Estradă. Ce să fi fost altceva decât chemarea vocaţiei?
# Din amator, profesionist! Din instructor, profesor! Ai vrea să ne povesteşti cum şi pe unde a curs acest demers?
– Nu cred că aveam 18 ani, când am fost angajat ca pedagog de balet, la Palatul Culturii, Casa Armatei şi Clubul Petrol, lucrând cu o tenacitate teribilă cu câte cincizeci de copii, în faţa cărora dansam cât dura „cursul de dans”, pentru că nu aveam stare, nu acceptam niciun scaun în sălile de balet şi nu permieam niciunui intrus să asiste la ore. Mă şi mir de unde atâta tupeu, dar ceea ce ştiam, predam cu conştiinciozitate, cerând rigoare în execuţie şi seriozitate maximă. Cu acelaşi entuziasm am lucrat zece ani cu hipo-acuzicii piteşteni, dans popular, modern, pantomimă, mimodramă, obţinând rezultate remarcabile.
Şi pentru că m-am trezit la un moment dat prin Franţa, mare „solist dansator şi coregraf”, m-au silit să predau la peste o sută de stagiari, folclor coregrafic românesc. Cât de competent am fost nu-mi dau seama, dar am fost invitat apoi, peste două decenii să duc tradiţiile muzical-coregrafice româneşti şi pe cele din Balcani, în Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Anglia etc.
# Cum faci ca ucenicii tăi să nu fie nişte roboţi. Chiar dacă execuţia este excelentă. Se joacă, este adevărat, cu picioarele, cu mâinile, cu tot trupul, dar este suficient? Ce mai trebuie?
– Dansatorul este înainte de toate un atlet, pentru că dansul nu este nici pe departe o joacă. El solicită rigoare, anduranţă, tenacitate şi nu în ultimul rând-minte sănătoasă. Diversitatea de mişcări şi scheme, de tempouri şi melosuri, impune o memorie perfectă, pentru că dansatorul trebuie să anticipeze „succesiunile de paşi”, spre a le da frumuseţe şi valoare, dar mai ales pentru a se armoniza cu colegii, cu instrumentiştii şi nu în ultimul rând-cu privitorul. Numai aşa dansatorul va trăi pentru cei ce-l iubesc cu adevărat, iar ca supus al lui Apollo-va fi asemuit îngerilor şi nici pe departe „roboţilor”.
Prof. Marin Ioniţă
