# Convorbiri neconvenţionale
# Ai călcat cu tălpile goale pe cărbuni aprinşi? Ai jucat pe vatra încinsă? Ai mers pe sloiuri de gheaţă? Ai fost înţărcat cu zeamă de mătrăgună? Prima rostire, o strigătură? Te ridicai pe verticală în paşi de dans? De unde atâta putere de desprindere de Pământ? Atâta forţă de a învinge gravitaţia?
– Am fost educat din pruncie, că mai devreme sau mai târziu, cel care va câştiga este numai cel care este convins că poate câştiga. Când am reuşit să deprind poziţia verticală, am început să alerg spre linia orizontului, convins că acolo se află fericirea. Uneori am făcut salturi uriaşe, alteori m-am poticnit, dar nimeni şi nimic nu a putut să-mi frângă entuziasmul şi patima de a ajunge cât mai departe. Forţa de a învinge gravitaţia mi-a dat-o mereu dorinţa de a juca şi cânta, săltând în dorinţa de a imita ciocârliile în zborurile lor acrobatice, făcând tumbe şi săltând cu animăluţele care zburdau, bucurându-mi viaţa, iar apoi mă tolăneam privind dansul norilor. Aşa am descoperit în paradisul terestru al copilăriei «dansul», care m-a transformat într-un învingător, zâmbind, chiar şi când mi-a fost greu.
# Dansul, un meşteşug, o artă, o nebunie? Un mod de existenţă? Poţi trăi fără el?
– Dansul este un meşteşug, pe care dacă-l deprinzi din pruncie şi care te înrobeşte pe nesimţite, făcându-te să-l adori la nebunie şi să-i dedici întreaga viaţă. Trudind permanent, şlefuindu-ţi abilităţile tehnice, dansul poate deveni o artă, pentru că are concomitent rol regenerator, purificator şi taumaturgig. Jocul înseamnă veşnicie şi ne ajută să relaţionăm pe orizontală cu natura, cu semenii, iar pe verticală să aflăm calea spre lumina divinină, purificatoare. Atunci când pasiunea pentru acestă artă atât de complexă, îţi domină trupul şi sufletul, ai parte de satisfacţii doar când dansezi şi astfel poţi rămâne un permanent fericit.
# Plutirea, zborul – visul omului dintotdeauna? Cum te simţi în clipele acelea când te afli deasupra pământului? Dincolo de condiţia umană? Bucurie? Extaz?
– Proiecţia terestră a soarelui-Hora, emană bucurie şi extaz, iar jucătorii, atunci când se dezlănţuie, cel implicat este «posedat» de zeul suprem al dansului, fie că se numeşte Apollo, Shiva ori Terpsichora, uită de tot şi de toate, gustă din pocalul fericirii pe care îl oferă complexul de mişcări. Jucăuşii capătă noi resurse energetice, părând că nu se mai opresc din saltaţiile care le oferă spontaneitate în improvizaţii şi spectaculozitate în execuţii, acumulările şi arderile fluidelor energetice, succedându-se permanent. Numărul nedefinit de cercuri concentrice, care se formează în arealul bucolic românesc, menţin un imens cumul de energii pozitive, iar interiorul lanţului horal, devine un «templu al echilibrului». Numai Hora românească, balansează şi gradează natural tempourile, ritmurile alerte şi lente, alternează bucurând inimile, eliberând, prin transpiraţiile abundente, toate energiile negative, acumulate în timp, având grijă să regleze şi activităţile organelor interne (pulsul, tensiunea arterială şi respiraţia). Privind prin ochii copilului, înverşunarea cu care părinţii zguduiau podelele, trepidam şi ţopăim, sperând ca timpul să se scurgă mai repede şi să devin şi eu parte a cercului horal, să le pot demonstra maturilor că sunt mai performant decât dumnealor.
Prof. Marin Ioniţă
