Nu există lucrare istorică referitoare la participarea României la Primul Război Mondial care să nu pomenească despre pierderile de peste o jumătate de milion de oameni ale Armatei Române. Aceasta, în special pentru a evidenția jertfa poporului român și faptul că recunoașterea Marii Uniri nu a fost un cadou din partea marilor puteri aflate la masa tratativelor la Congresul de la Paris. Nu știu dacă acest fapt este un motiv de mândrie, în condițiile în care pierderile armatei germane (pentru care avem date) au fost de șapte ori mai mici. Această diferență majoră a avut drept cauze pe de o parte dotarea mult superioară a armatei germane, dar și amatorismul și – de ce nu? – lașitatea corpului de cadre autohton, răspunzător în numeroase rânduri pentru pierderile atât de mari. Au fost destule momente în care nu se mai respectau legile războiului în care combatantul trebuie să aibă măcar 10% șanse de supraviețuire, ci era un adevărat măcel! Nu puține erau situațiile când ostașul român ajungea să numere orele și chiar minutele până la momentul fatidic, simțind în ceafă suflarea rece a morții. Este de notorietate gestul lui Pamfil Șeicaru, când, aflat în tirul unui bombardament nimicitor, cu șanse zero de supraviețuire, undeva pe o înălțime din aproprierea Orșovei, promite lui Dumnezeu că, în cazul în care va rămâne în viață, va ridica pe acel loc o mânăstire. Dumnezeu s-a îndurat, iar celebrul gazetar din perioada interbelică s-a ținut de cuvânt, ridicând exact în acel loc minunata Mânăstire Sfânta Ana.
În aceste condiții, pentru a cinsti memoria acestora, regele Ferdinand a promulgat, la 23 august 1920, „Legea pentru cinstirea memoriei eroilor căzuţi”. Aceasta prevedea ridicarea, în capitală, a unui cenotaf al eroilor, pe care să fie depusă o „Carte de aur” în care să se regăsească numele tuturor celor ce s-au jertfit pentru întregirea ţării. Deși toți ostașii primiseră plăcuțe de înmatriculare, identificarea acestora a fost în numeroase rânduri extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. În aceste condiții, în unele ţări ca Franţa, Anglia, S.U.A. și Italia se adoptase ideea cinstirii „eroului necunoscut, ca simbol suprem al jertfelor făcute în război”. Acest fapt a făcut să se renunţe la proiectul cenotafului, hotărându-se ca de Ziua Eroilor (17 mai 1923) să fie înhumate, cu funeralii naţionale, rămăşiţele pământeşti ale unui „erou necunoscut, care să simbolizeze astfel sacrificiul tuturor celor care au căzut pentru Ţară”.
Ceremonialul desemnării eroului necunoscut a fost deosebit de emoţionant. Acesta s-a desfăşurat la 14 mai 1923 la Mărăşeşti, acolo unde Armata Română a dat cea mai mare bătălie. În prealabil, în perioada 11-13 mai 1923 au fost aduse la Mărăşeşti 10 sicrie cu eroi necunoscuţi, căzuţi pe câmpurile de luptă de la Jiu, Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Târgu Ocna, Ardeal şi Basarabia. Sicriele, înfăşurate cu drapelul tricolor, au fost aşezate pe două rânduri, pe un mare catafalc în faţa altarului Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Pentru desemnarea eroului necunoscut a fost selecţionat, dintre sute de copii orfani, copilul de trupă Amilcar Săndulescu, elev cu rezultate remarcabile la Liceul Militar de la Craiova, al cărui tată, învăţător, căzuse în Primul Război Mondial, nefiind identificat.
În ziua de 14 mai, în cadrul unui impunător ceremonial militar şi religios, copilul de trupă Amilcar Săndulescu, ţinut de mână de generalul Gheorghe Mărdărescu, ministrul de Război, a ales dintre cele 10 sicrie pe cel de-al patrulea din primul rând, rostind simbolic: „Acesta este tatăl meu!” A doua zi, Eroul Necunoscut a fost adus la Bucureşti şi depus pentru pelerinaj la Biserica „Mihai Vodă”. Pe data de 17 mai 1923, în prezenţa regelui Ferdinand, a primului ministru I.I.C. Brătianu, a numeroase personalităţi civile şi militare din ţară şi din străinătate şi a unui numeros public, Eroul Necunoscut a fost înhumat în Parcul Carol, pe terasa din faţa fostului Muzeu Militar Naţional.
Comuniştii, din dorinţa nefastă de a distruge orice simbol al vechii orânduiri, au strămutat, în 1958, rămăşiţele Eroului Necunoscut în parcul din faţa Mausoleului Eroilor Neamului de la Mărăşeşti. După 33 de ani de „surghiun”, în baza hotărârii Guvernului din 20 septembrie 1991, Soldatul Necunoscut a fost reînhumat, sperăm, „pentru vecie” în Parcul Carol.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Prof. dr. Cornel Carp
