Cu cât ne apropiem de finalul a ceea ce s-a numit Anul Centenarului, cu atât constatăm cu amărăciune că tot ce a fost mai vizibil în acest demers a căpătat un aer fals, triumfalist, a fost confiscat de factorul politic și dus în derizoriu: diplome centenare, mici centenari, personalități centenare, beri centenare etc. Recentul referendum ne-a lăsat un gust amar, dezvăluind un popor mai lipsit de unitate ca niciodată, pradă ușoară ofensivei neomarxiste de oriunde ar veni ea. Recent am trecut prin Târgoviște și m-a impresionat un drapel uriaș ce fâlfâia mândru la intrarea în oraș. Impactul emoțional era mai mare decât cel al câteva zeci de flăcări, făclii sau cum le-au mai zis ai noștri, ale Centenarului.
O altă meteahnă pe care am mai observat-o este prezentarea cosmetizată a evenimentelor de acum o sută de ani, pe motiv că în asemenea momente nu dă bine… Ceea ce urmează se vrea a ieși din tipic. „Turtucaia ne-a fost o lecţie aspră. Lecţiunea trebuie citită cu băgare de seamă pe toate feţele şi înţeleasă pe de-a întregul. N-ar sluji la nimic bun ascunderea adevărului. Pe streini nu-i putem înşela şi nici nu ar fi de vreun folos. Cât despre noi înşine, zadarnice ar fi fost jertfirea mândriei noastre naţionale şi a atâtor vieţi româneşti la Turtucaia, dacă n-am avea nici măcar bunăvoinţa de a privi în faţă adevărul crud. În recunoaşterea sinceră şi curajoasă, fără nici o voită atenuare a greşalelor făcute, vom găsi puterea de a le înlătura pe viitor şi a ne croi o viaţă mai sănătoasă” (Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Ediţia princeps, vol. I, Bucureşti, 1925).
Acest punct de vedere este rar întâlnit în manualele de istorie, care se codesc să prezinte alături de victorii şi înfrângerile suferite de români în desele războaie pe care le-au dus de-a lungul timpului. Să revenim însă la problema noastră. De la declanşarea războiului, România stătuse în expectativă doi ani. Aceasta din mai multe motive. În primul rând, armata nu era pregătită. În al doilea rând, Ionel Brătianu era prea versat ca să intre în război pe vorbe şi dorea tratate în care să se garanteze viitoarele graniţe ale României. Nu în ultimul rând, se aşteptau condiţii militare favorabile pentru intrarea armatei române în luptă. Chiar dacă nu toate aceste condiţii fuseseră îndeplinite corespunzător, în seara zilei de 14/27 august 1916 Consiliul de Coroană ia decizia intrării ţării în război cu Austro-Ungaria. În aceeaşi noapte, în cel mai deplin secret, armata română pătrunde în Transilvania prin 18 puncte, surprinderea fiind totală. Două zile mai târziu, trupele române înaintaseră pe un front foarte larg, pe o adâncime de 50-60 km. Ostaşii noştri au deschis porţile Braşovului, Făgăraşului, Orşovei şi Petroşanilor. Trecătorile Carpaţilor au fost cucerite în totalitate, luându-se peste 4.000 de prizonieri. La Bucureşti şi în toate teritoriile locuite de români entuziasmul era fără margini. Din păcate, a durat doar câteva zile. Pumnul în plex primit la Turtucaia i-a adus pe români cu picioarele pe pământ. Să vedem ce s-a întâmplat. Deşi intrarea României în război de partea Antantei era previzibilă, momentul ofensivei armatei române a luat prin surprindere Puterile Centrale, aşa explicându-se slaba rezistenţă cu care s-au confruntat trupele române aflate în ofensivă în Ardeal. Ulterior, măsurile de contracarare din partea Puterilor Centrale nu au întârziat să apară. Câteva zile mai târziu, la 19/31 august, Bulgaria a declarat război României. Generalul August von Mackensen, supranumit „spărgătorul de fronturi”, a fost numit la comanda trupelor germano-bulgaro-turce, iar Armata 9 germană, una din cele mai puternice din compunerea forţelor inamice, primeşte ordin să se deplaseze în Transilvania. Urmările nu au întârziat să apară: generalul Mackensen ordonă declanşarea unei ofensive de la sud de Dunăre spre Bucureşti. În sud, situaţia nu era clară, armata româno-rusă abia aflându-se în curs de concentrare. Exploatând acest avantaj, Mackensen a atacat violent Turtucaia. În vechea cetate de la sud de Dunăre, aflată sub control românesc în urma Păcii de la Bucureşti din 1913, avându-se în vedere poziţia sa strategică deosebită, se afla o importantă garnizoană românească (Divizia 19 Infanterie). Aflat ca un pinten pe teritoriu bulgar, acest excelent cap de pod putea permite armatei române să declanşeze oricând o acţiune împotriva Bulgariei.
Pornind de la aceste considerente, în noaptea de 31 august s-a declanşat un atac masiv şi extrem de dur asupra fortificaţiilor de la Turtucaia. În zilele de 1, 2 şi 3 septembrie s-au dus lupte grele. Atacul general s-a dat în 5 septembrie. La ora 1130 colonelul Teodorescu, comandantul garnizoanei, raporta Cartierului General al Armatei a 3-a că situaţia este foarte gravă. La ora 1250 el revine comunicând că „situaţia e disperată”. În aceste condiţii, s-a hotărât retragerea. Aceasta s-a desfăşurat în cea mai mare dezordine şi a dus la o catastrofă naţională. Au fost făcuţi prizonieri 480 de ofiţeri şi 28.000 de soldaţi. O imensă pradă a căzut în mâinile inamicului: 100 de tunuri şi 62 de mitraliere. Dar, ceea ce era mai grav, zâmbetul care apăruse pe buzele românilor după luptele din august îngheţase. A fost începutul sfârşitului. A fost nevoie de multă, foarte multă suferinţă ca Dumnezeu să-i mângâie şi pe români pe creştet, la sfârşitul războiului.
Prof. dr. Cornel Carp
0 Comentarii