Voievodul muntean este în momentul de faţă, de departe, cel mai cunoscut român pe mapamond. Îi depășește de la o poștă pe Ceaușescu, Nadia Comăneci, Gică Hagi și, mai nou, pe Simona Halep. De la Bram Stoker încoace (1897) s-a declanşat unul dintre cele mai ample fenomene mondiale de psihoză colectivă. Nenumăraţi romancieri, scenarişti sau regizori de film au alimentat în permanenţă apetenţa celor avizi de „senzaţiile tari“ create de un erou produs sută la sută al secolului XX: o combinaţie între diavol şi vampir, un personaj greu de definit, la fel ca şi personalitatea celor care se dau în vânt după asemenea bazaconii. Este greu de crezut că mai există astăzi undeva în lume (din păcate, în ţări cu o civilizaţie așa-zis foarte avansată) persoane care să se înarmeze cu zeci de amulete şi simboluri creştine sau să-şi umple buzunarele cu căţei de usturoi, fraieriţi de ţăranii din împrejurimile Branului, foarte convinşi că, la lăsarea serii, vor fi vizitaţi de Belzebut sub înfăţişarea celebrului voievod.
Una dintre „calităţile“ lui Vlad Țepeș era cruzimea cumplită cu care îşi ucidea adversarii. Nu este, fără îndoială, o exagerare. Preluând o ţară secătuită de luptele între familiile Dăneştilor şi Drăculeştilor, în care singurul principiu era „care pe care“, unde dezordinea şi anarhia erau la ele acasă, în care turcii se umpleau de bogăţii doar „arbitrând“ acest meci sinistru, Vlad Ţepeş era conştient că nu va instaura ordinea decât luând măsuri aspre. Era, de altfel o obişnuinţă ca, la venirea pe tron, domnitorul să se răfuiască mai întâi cu boierii infideli, atraşi cu promisiuni de împăcare. Nu trebuie uitat faptul că şi Ştefan cel Mare şi-a început domnia măcelărind zeci de boieri, iar alţi domnitori au fost cel puţin la fel de aspri: Mircea Ciobanul, Alexandru Mircea, Alexandru Lăpuşneanu sau Mihnea al III-lea. Era, de altfel, o trăsătură a epocii tendinţa de centralizare a puterii, suveranul Franţei, Ludovic al XI-lea, contemporanul lui Ţepeş, nefiind cu nimic mai prejos la capitolul cruzime.
Folosirea ţepei ca mijloc de executare a pedepsei nu a fost invenţia domnitorului muntean. Vărul său, Ştefan cel Mare, a folosit-o și el la greu. Se miza pe efectul psihologic, cel tras în ţeapă sfârşind în chinuri groaznice. Nu trebuie uitat faptul că armata condusă de marele sultan Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a fost puternic demoralizată în timpul campaniei din 1462 la vederea pădurilor de ţepe în care rânjeau căpăţânile miilor de turci luaţi prizonieri.
„Celebritatea“ postumă a lui Vlad Ţepeş se datorează în special regelui ungur Matei Corvin, care, pentru a justifica neacordarea sprijinului militar lui Vlad în campania antiotomană din 1462, cu toate că îşi asumase responsabilităţile organizării unei cruciade antiotomane şi primise importante fonduri de la Vatican, a încurajat, printre altele, cronicile saşilor din Braşov, care îl urau de moarte pe domnitorul muntean, care îi căpăcise de nenumărate ori, zugrăvindu-l în cele mai sumbre culori. Acestea au încăput, probabil, pe mâna lui Bram Stoker, care le-a „prelucrat“ artistic. Nu trebuie uitate însă nici cronicile turceşti şi slavone care au scris cu respect și admirație despre Vlad Ţepeş.
Dacă vom continua să promovăm kitch-urile ordinare de la Castelul Bran și nu numai, care nu au nimic comun cu figura legendarului voievod, vom aduce în continuare mari prejudicii nu numai personalităţii lui Vlad Ţepeş, ci însăşi imaginii românilor. Din păcate, în Argeş nu se face nimic pentru a se introduce în circuitul turistic cetatea de la Poenari, cu adevărat legată de epoca lui Vlad Ţepeş. Cetatea de la Poenari, în loc să devină o emblemă a Argeșului, a devenit simbolul neputinței și mediocrității celor aflați de ani buni în fruntea județului nostru, rămași la nivelul cărții ”Povestiri istorice” de Dumitru Almaș, vol. I. Nu generalizez, desigur. Pinalti de la Piatra Neamț a fost în stare să construiască o gondolă care să circule aiurea deasupra orașului, iar ai noştri au interzis accesul la cetate de frica urșilor. Ca-n filmele cu proști.
Prof. dr. Cornel Carp