Contele Charles de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București în 1918: „Există un singur bărbat la Palat și acela este regina”.
Pierderile umane ale României în urma participării la Primul Război Mondial sunt estimate la aproximativ un milion de oameni: 335.000 de ostași și 650.000 de civili.
Sfârșitul războiului găsește România în tabăra țărilor învingătoare (Antanta), reintrată cu câteva zile înainte. Ieșirea Rusiei din război în februarie 1918 prin Pacea de la Brest-Litowsk a pus România într-o situație extrem de critică dacă ținem seama de faptul că pe frontul din Moldova acționau trei armate rusești estimate la peste un milion și jumătate de soldați. Retragerea acestora, de multe ori neprevăzută, a pus armata română în imposibilitatea de a continua acțiunile militare, fapt ce a dus la semnarea Păcii de la Buftea, în condițiile umilitoare pentru România. Se mai cuvine a menționa că această pace, semnată de Alexandru Marghiloman, în calitate de prim-ministru, nu a fost ratificată de către regele Ferdinand, aspect care nu a fost luat în seamă din păcate mai târziu.
Sfârșitul războiului marca în mod remarcabil și încheierea procesului istoric de unire cu România a tuturor provinciilor locuite de români prin voința acestora. Din păcate, nici pierderile uriașe militare și civile ale României și nici voința de unire exprimată la Chișinău, Cernăuți și în mod plenar la Alba-Iulia nu au fost de ajuns pentru recunoașterea acestora la Conferința de pace de la Paris. Se dovedea încă o dată că atunci când locul militarilor este luat de civili lucrurile se pot complica foarte mult. Franța, care a fost alături de România în cele mai dificile momente ale campaniei din anul 1917, devenise un aprig adversar în special în persoana lui Georges Clemenceau, prim-ministru al statului francez. Acesta considera pacea semnată cu Puterile Centrale în aprilie 1918 drept un act de trădare față de Antanta, pentru care România trebuia să plătească.
La Paris, liderii marilor puteri ale lumii erau pe dinafară cu drepturile la autodeterminare ale popoarelor din fostul imperiu Austro-Ungar. Prim-ministrul britanic George Loyd, enervat de insistența delegației române pentru recunoașterea Marii Uniri, ar fi întrebat nervos: „Unde e Transilvania asta?”.
Citește și Lecţia de istorie. „Tăkiţă gură de aur”
În aceste condiții, exasperat, Brătianu a părăsit Conferința și s-a reîntors la București. În lipsa unei alte soluții s-a mers pe mâna reginei Maria, de la care se cerea pur și simplu o minune: să reușească ea acolo unde Ionel Brătianu se dovedise neputincios.
A fost pregătit trenul regal și a început o campanie nemaiîntâlnită până atunci pentru atragerea presei franceze și engleze în sprijinul îndeplinirii scopurilor propuse. Încă din Elveția regina a invitat câțiva ziariști celebri din Franța în trenul regal.
La Paris, gara era plină de admiratori și de presă. S-a cazat la celebrul Hotel Ritz și l-a invitat pe prim-ministrul francez Clemencean la masă. Peste două ore, taciturnul premier al Franței se afla în fața reginei. Deși fusese până atunci neînduplecat față de pretențiile delegației României, la plecare, bătrânul leu cedase cu totul farmecelor reginei, schimbându-și total atitudinea: a doua zi regina era primită cu onoruri militare. Frontierele României erau salvate. Vizita în Anglia, la vărul său regele George al VI-lea, a fost mai mult de curtoazie, câștigarea acordului prim-ministrului George Loyd fiind o formalitate.
A revenit la Paris unde urma misiunea cea mai grea, convingerea președintelui S.U.A., Woodrow Wilson. Acesta era afectat și de un incident major avut cu Ionel Brătianu, care l-a înfruntat în plenul conferinței, numindu-l impostor și părăsind sala în fața unei asistențe pur și simplu șocate. Șansa a fost tot de partea reginei Maria, căci starea de sănătate a acestuia s-a înrăutățit și a fost nevoit să se reîntoarcă în America. Cu șeful său de cabinet, căpitanul Hook, lucrurile au mers mult mai simplu.
În mai puțin de două săptămâni, regina obținuse totul. Vorba mareșalului Antonescu, ar merita câte o statuie în fiecare oraș al țării.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Gheorghe Coroi – ultimul haiduc
0 Comentarii