Un caz celebru, care a înfiorat Bucureştii, s-a petrecut acum mai bine de o sută de ani, pe la mijlocul anului 1911. Pe strada Popa Rusu, la numărul 36 locuia familia Filipovici: bunica, o cumnată a ei, tatăl, mama şi nouă copii, două fete şi şapte băieţi. Doi băieţi au rămas în viaţă, ceilalţi unsprezece s-au sinucis împreună în podul casei, asfixiindu-se cu mangal. Iată povestea celebrei drame.
Familia Filipovici locuia în Piatra Neamţ, descurcându-se cu greu la aşa număr de membri. La insistenţele fiului cel mare, Nicu Filipovici, au vândut mica lor agoniseală şi s-au mutat în Bucureşti. Cu banii obţinuţi, acesta s-a lansat într-o afacere nebunească, fiind total lipsit de pricepere. Astfel, a închiriat cu 3.000 de lei anual un imobil pe strada Popa Rusu, proprietatea unui oarecare maior Ionescu, şi a luat pe credit de la firma „Casa Portoix şi Fix” mobilă englezească în valoare de 25.000 lei (o pereche de boi buni costau atunci 16.000 lei). Acest aiurit credea că, impresionaţi de luxul biroului său, viitorii clienţi vor deschide larg baierele pungilor. Nici vorbă de așa ceva! Amatorii de afaceri, de cele mai multe ori aventurieri şi escroci ca şi el, îi părăseau în grabă somptuosul birou, convinşi că nu au pe cine fraieri. În scurt timp a falimentat. De aici a început drama. Când a venit scadenţa ratelor la mobilă şi la altele, nu a avut cu ce le plăti. Neavând niciun profit, pentru hrana familiei se îndatorase peste tot: la băcan, la cârciumar, la brutar, la lăptar, la măcelar etc. De multe ori, familia se culca seara fără să fi mâncat nici măcar pâine. Apoi a început să vândă mobilele neplătite, iar pe altele le-a depus la amanet. Creditorul aflând, s-a adresat justiţiei, care a pus pază la poartă pentru ca celelalte bunuri să nu mai poată fi înstrăinate. Toate încercările sale de a găsi bani au rămas fără rezultat.
În disperare de cauză, în ziua care a precedat noaptea dramei, familia a stat la masă şi au luat hotărârea să se sinucidă cu toţii. Bineînţeles că cel mai zelos în a-i convinge, dacă nu chiar el le-a făcut propunerea, a fost fratele cel mai mare, Nicu Filipovici. La sfârşit au plâns, s-au îmbrăţişat ca pentru ultima oară, Nicu şi Iorgu, fratele mai mic părăsindu-i cu promisiunea că ei se vor sinucide undeva în Cişmigiu sau la Şosea, pretextând că trebuie să părăsească grabnic casa pentru că sunt urmăriţi de poliţie.
Deşi îl ştiau fanfaron şi grandoman, toţi cei din familie aveau un cult pentru el. Nimeni din familie nu muncea, deşi mureau de foame. Când cele două surori, Elvira şi Aneta, au vrut să lucreze, Nicu le-a interzis, spunându-le că nu acceptă ca surorile sale să se înjosească muncind, pentru că în curând el va ajunge milionar şi le va face o situaţie strălucită.
Răscolitoare sunt cele trei scrisori pe care anchetatorii le-au găsit lăsate de unii dintre copii. Unul dintre fraţii mai mici, Alexandru, scrisese:
„Domnilor,
Eu, un băiat mic de 12 ani, Alexandru Filipovici, în clasa a IV-a primară, anul acesta eşeam din şcoală şi mă duceam la o meserie şi urmam şcoli mai mari, adică la un liceu, dar fiindcă sfântul Dumnezeu a vrut să murim, ce să facem? Mai bine murim decât să facă lumea râs de noi. Aşa murim cu toţii 7 fraţi şi 2 surori, mama, tata, bunica şi o soră a tataiei. Fraţii ăi mari, bădia Nicu şi bădiţa Iorgu, se omoară amândoi în Cişmigiu sau la Şosea fiindcă îi păzeşte vardiştii.
Aşa vă las cu bine domnilor, şi cu respect,
Alexandru Filipovici.”
Pe o masă din casă s-a găsit scrisoarea Anetei:
„Veniţi sus, în podul acestei case veţi găsi cadavrele noastre. Adio viaţă amară, lume haină, răutăcioasă. Luaţi-vă pe conştiinţă păcatul, o familie întreagă din cauza unor răutăcioşi.
Anette şi Elvira Filipovici, surorile dezolate.
N.B. Fratele care a fost directorul unui birou englez şi fratele care e sergent reg. I Cetate Focşani, acum s-a îmbrăcat civil. Amândoi îi veţi găsi morţi, sinucişi în gradina Cişmigiu, s-au sinucis neputând face nimic pentru a salva familia…”
Nicu şi Iorgu nu s-au sinucis. Nicu Filipovici, monstrul cu chip de om, i-a mânat spre moarte pe toţi ai săi, crezând că aşa va scăpa mai repede de datorii. I-au putrezit oasele în temniță, însă doar bunul Dumnezeu l-a putut pedepsi pe măsura îngrozitoarei sale crime.
Prof. dr. Cornel Carp
