Majoritatea oamenilor politici, dar şi unii generali i-au cerut lui Antonescu în vara anului 1941 să se oprească la Prut. Este evident că aceştia se foloseau de o manevră politicianistă pentru a se pune la adăpost în cazul unui eşec.
Militar nu era posibil, mai ales că România era un aliat extrem de valoros al Germaniei împotriva U.R.S.S.. Însă modul cum s-a realizat cooperarea între cei doi „aliaţi” spune totul: eram trataţi ca o masă de manevră, carne de tun folosită în cele mai dificile situaţii, fapt ce a costat Armata Română pierderi imense, aproape o jumătate de milion de oameni.
În intervalul 3 august – 16 octombrie, Armata a IV-a a desfăşurat lupte ofensive pentru cucerirea Odessei, fapt realizat pe 16 octombrie printr-o victorie „a la Phirrus”: în noaptea precedentă, trupele sovietice părăsiseră marele port de la Marea Neagră. Însă până atunci s-au dat nişte lupte îngrozitoare, fapt ce a costat viaţa a peste 17.000 de ostaşi români, în timp ce 70.000 au fost daţi dispăruţi. Rezistenţa ruşilor a fost fanatică, însă Antonescu s-a încăpăţânat să obţină această victorie fără sprijin german. În opinia sa era nevoie de aceasta pentru a dovedi capabilitatea armatei române la o viitoare conferinţă de pace pentru a putea cere restituirea nord-vestului Transilvaniei, răpit in vara anului 1940 de către Ungaria, şi ea aliat al Germaniei în războiul antisovietic.
Tensiunile au explodat câteva zile mai târziu (22 octombrie, ora 17.35) când clădirea Comandamentului militar român din Odessa a fost aruncată în aer. Trei tone de explozibil au fost detonate în subsolul acesteia. Au murit 135 de ofiţeri şi soldaţi români şi germani, printre care şi comandantul comenduirei de garnizoană al Odessei, generalul Ioan Glogojanu.
Evreii din oraș, nu puțini, au fost considerați vinovați pentru acest atentat. Măsurile de represalii ordonate de Antonescu au fost drastice: pentru fiecare ofiţer căzut sub dărâmături să fie ucişi 200 de civili, iar pentru fiecare soldat, 100, însă până să sosească în oraș reprezentantul lui Antonescu pentru coordonarea represaliilor, lucrurile au scăpat de sub control. Peste 5.000 de oameni au fost ucişi doar în seara acelei zile, încât se spune că nu era copac în oraş de care să nu fie spânzurat un om. În zilele următoare, peste 22.000 de evrei au fost scoşi din oraş şi duşi în satul Dalnic, situat la vreo trei kilometri de Odessa. Acolo erau nişte depozite unde au fost înghesuiţi mii de oameni, în special femei, bătrâni şi copii. S-a tras întâi cu mitralierele de calibru greu. Apoi s-au aruncat grenade. Totuşi, nu muriseră toţi oamenii, în special copiii. Atunci clădirile s-au stropit cu benzină şi s-a dat foc. Una dintre clădiri a fost dinamitată şi aruncată în aer în mod simbolic exact în momentul când militarii români şi germani erau înhumaţi. Scenele la care asistau ostaşii români sunt greu de închipuit: oameni arzând strigând la ferestre şi implorând-i să fie împuşcaţi, mame care îşi aruncau copii pe geamuri pentru a-i salva, ucişi apoi de gloanţe.
Soldaţii şi ofiţerii români care au refuzat să execute ordinele au fost şi ei împuşcaţi ori s-au sinucis. Unii istorici estimează cifra celor ucişi la peste 25.000 de oameni. Mareşalul Antonescu a ştiut în fiecare secundă ce se petrecea la Odessa, măcelul nefiind spontan, cum se încearcă să se sugereze. Au fost ordine clare, precise, care se regăsesc în documentele armatei.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Insula Şerpilor
Citește și Lecţia de istorie. Plângea şi lătra la miniştrii săi
0 Comentarii